Entropismul picturii lui Cornel Paiu

Până la expoziţia sa din 2016, de la Piatra-Neamţ pe care am avut plăcerea să o vernisez, nu ştiam prea multe lucruri despre pictura lui Cornel Paiu.

Poetul, preotul, părintele erau o treime mult mai dinamică, impusă aproape agresiv celorlalţi.

Oricum, câteva lucrări expuse atunci creaseră o bună impresie vizitatorilor, spectatorilor, publicului în general.

Dar, repet, pictura sa părea mai mult o toană, un „violon dˊIngres”.

Am avut recent ocazia să-i admir mai mult de o sută de lucrări şi impresia mea s-a schimbat total. Mă aflam în faţa unui artist adevărat cu principii ferme, cu programe estetice foarte bine articulate, cu realizări dintre cele mai spectaculoase şi desigur inedite.

Prima lecţie la care ne invită Cornel Paiu este cea a liniilor: de la unele amintind de celebrele linii de la Nazca şi până la structuri neuronale, vizibile doar la microscopul electronic cu baleaj. De la oameni văzuţi caricatural cu mâini, capete şi picioare ca nişte uriaşi cili  până la îngeri, serafimi şi heruvimi, din care nu a mai rămas decât traiectoria aripilor. La Cornel Paiu undele sonore devin vizuale închipuind  inimi întoarse sau aripi. Paiu vede nevăzutul şi aude neauzitul, simte lanţuri cauzale logice, obţinând abstracte din concrete. O carte devine o faţă, părul – rânduri de carte. În altă parte, undele devin expresii directe ale timpului (ca într-un fel de rezonanţă a lui Schumann), ezitând între a fi clepsidră sau mişcări ale unei ape ideale, un fel de apeiron.

Alteori universul îi pare o hartă a pământului văzută din Cosmos, o mână are amprentele degetelor inverse! (se poate  şi aşa ceva). E o lume descrisă întâi de Eminescu ce încearcă, prin vibraţie, „din goluri a se naşte”.

Nodurile şi ventrele devin aripi, dar zborul se frânge pe neaşteptate.

Oricum suntem invitaţi să vedem o carte străvezie şi să privim de dincolo de litere.

Ironic, Cornel Paiu schiţează viitorul, compus pedant din carte, cartiere, spaţii libere. Sau îşi imaginează pătrate perfecte, a la Mondrian, folosind culorile fundamentale: roşu, albastru şi verde. Aparent contrazicându-se apare şi un cerc eretic de culoare albă.

Uneori ne aflăm înaintea creaţiei, înainte de apariţia cuvântului, înainte de despărţirea culorilor din lumină. Alteori suntem invitaţi să vedem dincolo de aparenţe, ca în Germinaţie unde nu apar flori sau frunze de nuferi, ci tulpini în ape tulburi.

Totul pare întors ca semnificaţii: petalale unei flori deschise nu mai înseamnă împlinire, ci descompunere. Alteori, ca efect aparent al entropiei, nonfigurativul devine figurativ; apar fulgeraţii şi fulguraţii: de ochi, arcade, guri, bărbii, dar nimic nu are consistenţă.

Pictura lui Paiu respectă până la punct definiţia entropiei: în cazul vibraţiei intensitatea creşte, totul sugerând o transformare ireversibilă, dar imediat sesizăm că mărimea de stare rămâne constantă din cauza transformărilor reversibile. Arta lui Cornel Paiu este extrem de bine organizată, indicându-se prin culoare şi emoţie, cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului.

Pictorul a înţeles legea ritmului a organizării structurilor macro, dincolo de aparentele dezordini. Desigur putem vorbi şi de o naraţie a picturii sale, dar peisajul este esenţializat până la monocromie.  Obiectele se recompun, se interpătrund, dar invers ca la Bosch: o poartă devine o furcă întoarsă, un stog, un clopot.  Sacralitatea poate pleca din eufemizarea mitului, adică prin simboluri: un val grecesc devine element esenţial într-o sacralizare inedită, într-o Cină de taină, unde vom găsi doisprezece apostoli, iar Dumnezeu e însăşi treimea, adică o cruce triplă, aparent un nevinovat joc decorativ, geometric, de scoarţă populară.

În Solemnitate, desluşim „cămaşa înecatului”, în Spaţii 2015  -vortexuri, turbioane ce pot genera „găuri de vierme”. Liniile sale se numesc spirale, chiar dacă spiralele sunt laxe, desfăşurate, aşa cum se desface melcul unui arc de ceas. Într-un alt tablou, asistăm la o horă a mâinilor amintind atât de Hora de la Frumuşica, dar şi de mâinile în formare ale unor nenăscuţi.

Suntem departe de pictura lui Jackson-Pollok. Nimic nu aparţine hazardului, chiar dacă e vorba de  o implozie sau o explozie. După cum, un violoncelist e multiplicat de câteva ori amintind de sticlele de Coca Cola, sau de Supa Campbell ale lui Andy Warhol.

Arta lui Conel Paiu se întâlneşte uneori cu cea a lui  Giacomo Balla, sau Umberto Boccioni, fără să le fie tributară acestora, fiind doar o întâlnire de spirite.

În Spaţii (Cornel Paiu pare indecis atunci când e vorba de numele compoziţiilor: multe dintre ele se numesc simplu Compoziţii, altele Spaţii, altele Spirale) natura se oglindeşte pentru că are nevoie de autocontemplare, spiralele sunt unde, oraşul mitizat şi demitizat. Totul se produce ca într-un basm sub autoritatea  cifrei trei: aripile devine marame, maramele, perdele. Trei sfere devin trei toţi dinţate şi trei capcane; trei capete de răpitoare se întâlnesc cu trei triunghiuri şi cu trei aripi de heruvimi.

În Vara elementele sunt esenţializate: pământul, copacii (tot trei!) şi cerul. În Vitralii oglinda se reface din cioburi (aici intervine sensul optimist al entropismului său), ca într-un caleidoscop întors. În fine, în Veghe  avem un adevărat joc numerologic: şapte ochi (putând fi citiţi în sumă: patru plus trei sau trei plus unu plus trei). Dar ochiul devine un clopot în labirint.

Conel Paiu mi se apare a fi primul pictor al entropismului şi, interesant, umanismul său îndeamnă omul să poată distruge, pentru a putea construi ulterior mai bine.

Desigur pentru asta ai însă nevoie de timp şi de imaginaţie..

Lucian Strochi