O expoziţie Ghoerghe Vadana în iulie este într-adevăr o surpriză. De câţiva ani buni, Gheorghe Vadana ne obişnuise ca, de ziua lui, în februarie, să-i fim prin preajmă.

Ritmicitatea  acestor expoziţii din februarie ne obligau să ne gândim la un bilanţ sentimental  necesar tuturor, pictorului în primul rând.

Spuneam, la un vernisaj că, după părerea mea, Gheorghe Vadana nu este un pictor. Afirmaţia a şocat, mai ales că era vorba de o aniversare, deci erau toate premisele rostirii unor cuvinte amabile.

Îmi menţin şi acum această părere, cu precizarea că Gheorghe Vadana este mai mult decât un pictor, este un rapsod, numai că limbajul său artistic se bazează în primul rând pe culoare şi mult mai puţin pe cuvânt, deşi nu o dată pictorul se dovedea un maestru al cuvântului, spovedania lui, devenind mărturisiri de credinţă, iar acestea un program estetic:

„Semnificaţia formei în pictura mea este expresia emoţiei pe care modelul o declanşează şi se retrage pentru a lăsa loc stării de trăire care se desfăşoară pe fondul unei amintiri – urcuşuri şi coborâri în timp – încercări de a reda viaţa născută din viaţă. Caut să eliberez forma de tutela motivului real fără s-o opun acestuia, desenez obiectele şi fiinţele lumii, le pictez de acord cu simţirea momentului recepţiei, imaginea naturii în pictura mea constituindu-se ca o problemă ce exclude simpla plăcere rezultată din transfigurarea senzaţiilor în imagini stereotipe.”

Cu alte cuvinte, rapsodul Gheorghe Vadana este şi un cuceritor, cucerind munţii şi văile culoare cu culoare, vârf cu vârf, cascadă cu cascadă.

Expoziţie  de la Sestri Art Galery din Piatra Neamţ, deschisă marţi 12 iulie 2016, a adunat câteva zeci de lucrări din aproape toate etapele sale de creaţie. Sunt reunite atât peisaje văzute caleidoscopic, dar nu cu o lumină descompusă, spectrală, ci tinzând spre monocromii, verdele otrăvit de galben fiind culoarea predilectă, portrete subtile, adevărate fiziologii, obiceiuri şi datini pe care le ştie foarte bine ca om al locului.

Gheorghe Vadana a încercat şi interesante experimente şi am numit o perioadă a creaţiei sale „perioada albastră”. Acum ne întâlnim cu perioada sa galbenă, semn de maturitate, dar şi de „coacere”.

Paleta pictorului s-a deschis mult în ultimii ani, unui realism neguros substituindu-i-se acum un postimpresionism luminos. Gheorghe Vadana realizează acum semianamorfoze, peisajele sale fiind acum traversate de vârtejuri blânde, circulare, paralele cu axa pământului.

Interesant, pictorul nu foloseşte deloc negrul pentru a delimita suprefeţele.

Portretele şi autoportretele sale sunt triste, printre cele mai dramatice văzute pe simezele nemţene, adevărate măşti ale durerii, venind din Munch sau din Ensor.

Într-un tablou, un personaj semănând cu scriitorul şi politicianul Varujan Vosganian, ne priveşte trist, atent la vremuri şi la oameni.

Naturile statice devin dinamice, fie prin simetrii-asimetrii ale liniilor perfect motivate şi decupate (asemeni lănciilor lui Uccello) sau ca într-un joc abia început de Marrocco, fie prin tensiunea revelată din citirea unui mesaj plastic.

Ca orice rapsod, Gheorghe Vadana are nevoie de epic, chiar dacă el ne plasează spre vremuri demult apuse, cum ar fi plutele care plutesc pe Bistriţa, imperturbabile, ca într-o fotografie-martor semnată Adolph Chevalier. Metoda pictorului este una dintre cele mai simple: artistul iese în peisaj, în decor, dar nu reţine decât ceea ce convine sensibilităţii sale deosebite. Deci nu decupajul, alegerea corectă a unghiurilor, artisticizarea unui colţ de natură interesează, ci metamorfoza, devenirea, imaginarul. Naturii naturata i se substituie, subtil, insidios, aproape osmotic, o natura artifex, care păstrează atât atributele umanului, cât şi virtuţile unei creaţii divine, generoase, mumă a tuturor lucrurilor.

Obiectele lui Gheorghe Vadana sunt de aceea vii, iar natura din care omul fizic e absent, colcăie de prezenţe ale umanului: case, drumuri, turle de biserici.

Culorile sunt cele fundamentale: albastrul, verdele şi roşul, acesta virând însă adesea spre galben sau ocru.

În multe cazuri, pictorul nemţeam simte nevoia de a ne transmite bucuriile simple ale obiceiurilor şi ritualurilor de iarnă. Numai că Pluguşorul se intersectează cu Capra şi cu Jienii, toate reunite într-un singur tablou, cu adevărat memorabil, reuşind să-i dea o replică tematică viguroasă slovacului Ştefan Prucker Bartusek.

Un cocoş alungă sau cheamă un demon, ca într-o străveche baladă. O cascadă ce izvorăşte dintr-un lac se varsă într-un alt lac, sfidând parcă fizica, nu şi metafizica.

Apar desigur şi lucruri inedite: tablouri alegorice cu fructe, flori şi chipuri de copii, într-un dialog al inocenţilor. Sau dialogul dintre un turn de televiziune şi o biserică cu nu mai puţin cinci etaje.

Prin Gheorghe Vadana pictura se reîntoarce la rosturile sale fireşti, la funcţia ei de bază: aceea de a celebra şi consacra prezenţa omului şi a umanului într-o lume altfel ostilă.

Iar pictorul (sau rapspdul) ne vrăjeşte ca de atâtea ori, cu neaşteptate, dar atât de necesare sinestezii.

 Lucian Strochi