Când ursoaica şi-a văzut puiul ucis de-o maşină,²

N-a mai avut zi, n-a mai avut lumină

Şi-a început să sfâşie, urlând de nebună,

Lacrimi de stele, razele de lună³

Şi tot nu s-a liniştit.

Aşa că-ntr-un asfinţit

A început să rupă cu dinţii şi ghearele

Pădurea în care tremurau căprioarele,⁴

Copacii care, cu ramurile,

Nu i-a oprit de la moarte neamurile;

Că şi-n vara trecută, prin august, pe zece,

A găsit-o pe soru-sa, rece,

Tot pe şosea, tot pe drum asfaltat,

Fie drumul în veci blestemat!

Iar ursul bătrân şi-nţelept⁵

Are-o durere mare în piept:

„În steme de burguri⁶ eram până mai ieri,

Iar astăzi ne zic doar urşi gunoieri…”⁷

Lucian Strochi

URSUL¹   -ursul este, curios, mai mult un totem, decât un simbol  şi cred că acest lucru se datorează datelor contradictorii pe care le deţinem de la acest animal. Ursul este resimţit ca fiind Strămoşul nostru direct şi în multe culturi el apare ca fiind Bătrânul, Moşul, Strămoşul nostru. Ursul este un simbol al puterii şi al curajului, dar adesea fuge de om. Este un animal heraldic prin excelenţă: Berlinul, Berna şi Rusia îl au ca emblemă (California are ca sigiliu un urs grizzly). Numeroase oraşe, localităţi rurale şi râuri îi poartă numele: Ourse, Saint-Ours, Orsay, orcival, Orscevaux, Orcet, Ours (în Auvergne) (ours –în franceză). Urşii dresaţi primesc numele de Martin, acest nume întrând chiar în cântece descântece: Joacă bine/ Moş Martine/Şi-ţi dau miere de albine… /Se face însă şi o confuzie între Ours şi Orcus-ul antic (căpcăunul). În celtă, ursul este simbolul clasei războinice „şi numele ei (celta comună Artos, irl. Art, gal. Arth, bret. Arzh se regăseşte în numele suveranului mitic Arthur (Artoris).” Cu alte cuvinte, romanele din ciclul arthurian sunt romane „ale ursului” în opoziţie cu… „romanul vulpii”. Fiind un animal care hibernează, el a devenit un animal al învierii. Ursul este considerat un animal blând: joacă, copiii se joacă cu el, dansează, devine repede un personaj de circ hazliu. În tinereţe este vegetarian, apoi omnivor şi doar la bătrâneţe carnivor. În arta rupestră, ursul se află pictat ca frecvenţă după taur şi cal, deşi a populat peşterile. Asemănător cu oamenii, putând să se deplaseze uşor şi pe două picioare, ursul a incendiat imaginaţia primitivilor, care l-au împerecheat cu femeile lor şi cred că acestea chiar au procreat. O legendă greacă, aproape de  mit, povesteşte păţaniile lui Callistro (cea mai frumoasă), o nimfă, o însoţitoare şi se pare o iubită a zeiţei Artemis. Zeus ia înfăţişarea lui Artemis şi face dragoste  cu Callistro, lăsând-o însărcinată. Artemis supărată şi geloasă a preschimbat-o în ursoaică. Callistro a născut un fiu, Arkas, care semăna cu un urs. Pentru a împiedica o confruntare mortală între mamă şi fiu. Zeus i-a urcat pe amândoi în cerul înstelat. Astfel au apărut Ursa Mare şi Ursa  Mică. Marele Odhinn din legendele scandinave este înfăţişat de multe ori ca urs (Bjorn). La celţi exista o zeiţă a fiarelor, Artio, care avea înfăţişarea unui urs. Ursul intersectează religia anecdotic în cazul unor legende: cea cu Sfântul Gallus, cu sfinţii Columban, Ursinus şi Segius. Uneori el întruchipează Diavolul. Ursul apare bisexual (jumătatea feminină a pământului din cauza unor caracteristici, blana moale şi călduroasă, trupul îndesat, grija faţă de copii), dar şi ca simbol al masculinităţii în China (hsiung), opusul său feminin fiind şarpele. Urs are ca adversar mistreţul, pe care îl învinge totuşi întotdeauna, deşi cu multă dificultate.

Când ursoaica şi-a văzut puiul ucis de-o maşină,² –asemenea accidente sunt din ce în ce mai numeroase, mai tragice. Considerându-se puternic, ursul nu se fereşte de maşini, care nu îi inspiră teamă. S-a propus chiar pasarele pentru animale în cazul autostrăzilor.

Şi-a început să sfâşie, urlând de nebună,

Lacrimi de stele, razele de lună^3.  – versuri frumoase, sugerând o dragoste maternă incredibilă, o disperare maximă.

Pădurea în care tremurau căprioarele,⁴-urleteleursoaicei capătă proporţii cosmice.

Iar ursul bătrân şi-nţelept⁵ –am văzut ursul este asimilat cu un strămoş al omului, cu un bătrân, poate şi pentru faptul că se deplasează în general lent, tacticos, asemenea unui bătrân care are „tabieturi”. Are-o durere mare în piept: – acest bestiar devine o fabulă, cu personaje care îşi schimbă rolurile: la început ursoaica, văzută de un eu narator şi acum ursul, care intră în dialog cu un martor tăcut sau inexistent, de fapt într-un monolog adresat. Concluziile sale, triste, sunt de necontestat şi vizează curba descendentă în care să găseşte acest animal, altădată heraldic şi totemic, intrând în mituri şi în constelaţii şi acum redus la un cerşetor, la un scormonitor după hrană prin gunoaie. După cum se remarcă în acest bestiar interesează mai multe reacţiile comportamentele ale animalului şi destinul unei specii.

„În steme de burguri⁶  – am văzut ursul apare ca animal heraldic în multe steme simplu sau asociat, sugerând forţă, încredere.

eram până mai ieri,

Iar astăzi ne zic doar urşi gunoieri…”⁷ –într-adevăr sintagma urşi gunoieri este din ce în ce mai folosită, deşi urşii nu sunt singurele animale oportuniste, câinii, pisicile şi maimuţele comportându-se similar…