CORNEL PAIU: Mi-aţi putea relata o amintire de suflet sau mai multe de cenaclu?

LUCIAN STROCHI: Am participat odată la un cenaclu dintr-o şcoală generală. A citit un băieţel o proză interesantă. L-am lăudat, iar el, de emoţie, a început să sughită. O fetiţă a spus dispreţuitor: „A sughiţat de fericire.” Spre uimirea mea, am regăsit expresia, peste ani, într-o prefaţă a lui Eugen Barbu la o carte celebră a lui Marquez, Un veac de singurătate. Barbu mărturisea că „ar fi sughiţat de fericire”, dar ar fi scris el acea carte. Ar mai fi o întâmplare când am fost aplaudat pentru că, pe loc, am scris demonstrativ o poezie în care toate cuvintele începeau cu „s”  – iniţiala numelui meu, aşa cum îmi ceruse o fetiţă care nu credea că pot să scriu şi poezie cu rimă. Am luat aplauze furtunoase, sincere şi vreau să spun că în general copiii nu prea aplaudă spontan.