CORNEL PAIU: Între cărţile dvs. există una cumva mai aparte: „Paradoxala Olanda”, Ed. Universitas XXI, Iaşi, 2004. Vă rog să-mi dezvăluiţi câte ceva cu privire la geneza acesteia?

LUCIAN STROCHI: Istoria acestei cărţi este interesantă. În Piatra Neamţ un olandez pe numele lui Henk Schrevel, a deschis o galerie de artă pe care a numit-o TOPART. M-a invitat să prezint câţiva pictori, români şi străini. I-am prezentat, iar el a vrut să-mi plătească un onorariu. L-am refuzat, spunându-i că nu iau bani pentru vernisaje, nici lui, nici altora. Nu a spus nimic, a continuat să mă invite să vernisez.   După vreun an de zile, mi-a făcut o invitaţie: să-l însoţesc vreme de aproape trei săptămâni în Olanda, pe el şi pe soţia lui, Rodica. Am acceptat şi aşa am ajuns să străbat Olanda de-a lungul şi de-a latul. Henk, patriot, s-a străduit să-mi prezinte ţara sa cât mai interesant, cât mai atractiv, în datele ei esenţiale: natură, cultură, oameni, instalaţii, canale etc. Am făcut  aproape 1000 de poze. Ajungând în ţară, am fost sunat de către Ministrul meu, academicianul Răzvan Theodorescu care mi-a explicat că ar vrea să scriu o carte despre Olanda. Termenul era scurt,aproape imposibil,  cartea trebuia să fie gata în mai puţin de trei săptămâni. Mi-a explicat că Olanda va prelua preşedinţia Uniunii Europene şi se cuvenea să „venim şi noi cu un fapt cultural deosebit:  Olanda văzută de un scriitor din Est.” Am reuşit să termin cartea, a ieşit un album, Henk mi-a asigurat traducerea în neerlandeză, iar lansarea a avut loc la Ministrul Culturii, care se mutase de curând lângă Muzeul Satului. Au participat toţi membrii ambasadei Olandei, a vorbit despre carte ambasadorul, care era atât de încântat de carte de parcă ar fi  scris-o el, Răzvan Theodorescu, Henk şi eu. A fost multă lume, presă internaţională şi naţională, televiziuni, funcţionari din minister şi din ambasade. Ministrul m-a rugat să prezint şi o expoziţie de fotografii din Olanda, fotografii pe care le făcusem eu şi cu Henk Schrevel. Aşa mi-am vernisat prima mea expoziţie de fotografii (şi ultima!). Prefaţa cărţii a fost scrisă de ministrul Theodorescu, scurtă, dar extrem de măgulitoare. A fost singura mea carte grăbită, am scris la ea zi şi noapte şi atunci i-am înţeles pe Balzac şi pe Dostoievski care erau obligaţi să-şi scrie aşa capodoperele, din cauza datoriilor mari acumulate.