„Frunză verde busuioc,²

Drag îmi e să cânt, să joc,

Cu mândruţa la mijloc,³

S-o sărut mereu cu foc.⁴”

„Frunză verde, bob uscat,⁵

De dansat am tot dansat,

Pân-o fost de înserat,

Cu cel mai frumos ficior din sat,⁶

Pân-o fost de înnoptat.”

„Frunză verde şi-o sipică,⁷

Dragă mi-e poteca mică,

Că o aflu singurică.⁸”

„Frunză verde, iarbă grasă,

Mamă dragă, hai mă lasă,

Să-ţi aduc de-acum în casă,

Cum ţi-ai dorit tu – mireasă.⁹”

„Frunză verde, lemn uscat,

Iată-mă şi însurat,

Şi-s cel mai bogat din sat.¹⁰”

Lucian Strochi

DOINĂ DE JOC¹   – jocul este specific doinei, mai ales în unele zone folclorice. De altfel a doini este echivalent a hori, iar hora este atât un cântec cât şi un dans.

„Frunză verde busuioc,² –această doină se deosebeşte de celelalte prin faptul că e compusă din mai multe strigături şi prin faptul că eul liric se schimbă, băiatul şi fata intervenind pe parcursul textului. Busuiocul este o plantă din genul Ocinum, familia Lamiaceae. Termenul de busuioc provine din greacă, basileus însemnând rege, despre această plantă se spune că a crescut pe locul unde Împăraţii Constantin şi Elena au descoperit sfânta cruce. A fost numit regele mirodeniilor şi este folosit şi la câteva alifii sau medicamente regale. Impresionant este mirosul, foarte puternic, foarte personal, busuiocul oferind unul dintre cele şase mirosuri primare. Busuiocul se pune sub pernă de fetele măritate, pentru ca acestea să-şi vadă în vis chipul iubitului.

Drag îmi e să cânt, să joc,

Cu mândruţa la mijloc,³ –flăcăul îşi doreşte o evidenţiere o personalizare a dansului, înfrângând hora şi dansând cu mândruţa în centrul ei, într-un fel de dans al iubirii.

S-o sărut mereu cu foc.⁴” – sărutul e din ochi, decenţa populară interzicând sărutul în public.

„Frunză verde, bob uscat,⁵ –vers aparent oximoronic (verde/uscat), dar în realitate bobul uscat reprezintă fructul. Iniţiativa trece acum de partea mândruţei, dansul devenind unul ritualic de dimineaţă şi până la înnoptat, după ce se trece de pragul înserării. De dansat am tot dansat,

Pân-o fost de înserat,

Cu cel mai frumos ficior din sat,⁶  – evident, alesul e „cel mai frumos ficior din sat”, semn că magia dansului funcţionează.

Pân-o fost de înnoptat. „

„Frunză verde şi-o sipică,⁷ –ambiguitate. Nu ştim cine vorbeşte, iubitul sau iubita. Dacă e vorba de flăcău, înseamnă că el îndrăgeşte poteca pentru că acolo îşi poate găsi iubita singură. Dacă e vorba de fată, înseamnă că iniţierea s-a produs, fata găsind singură calea iubirii, poteca mică. Ambiguă este şi sipica, întrucât ea se prezintă în două forme diferite având culori albastru-liliachiu sau galben –orange.

Dragă mi-e poteca mică,

Că o aflu singurică.⁸”- oricum, indiferent de decodare, vom accepta ideea că idila se desfăşoară în natură, cei doi ferindu-se de ochii lumii.

„Frunză verde, iarbă grasă,

Mamă dragă, hai mă lasă,

Să-ţi aduc de-acum în casă,

Cum ţi-ai dorit tu – mireasă.⁹” –de data asta cel care vorbeşte este flăcăul, acesta iniţiind un dialog cu mama sa. De subliniat moralitatea tânărului, care ţine la părerea mamei, dar şi la cinstea alesei. De remarcat că tonul devine optimist. Iarba e grasă, mama e dragă, iar fata i-a acceptat iubirea şi va fi „mireasă în casă”.

„Frunză verde, lemn uscat,

Iată-mă şi însurat,

Şi-s cel mai bogat din sat.¹⁰”– ultimele versuri sunt enigmatice din cauza adjectivului uscat. Povestea de dragoste are totuşi un final fericit, flăcăul s-a însurat şi devine „cel mai bogat din sat”. Din nou ambiguitate: nu aflăm dacă flăcăul e devenit cel mai bogat din sat din cauza zestrei primite, sau sensul lui bogat de referă la faptul că prin căsătorie, el a pus mâna pe o adevărată comoară. Această doină este una rapidă, remarcându-se vioiciunea ei; mimic nostalgic, ci doar bucuria dansului şi bucuria jocului, traduse în versurile doinei, multe din ele fiind aşa cum spuneam, strigături. Deşi cu versuri puţine  această doină  reuşeşte conturarea unei traiectorii de o viaţă, de la dans, la plimbări romantice, de la mândruţă la mireasă, de la frumuseţe la bogăţie.