SEXTINA II     unde nu aflăm dacă iubiţii sunt adamici sau un androgini     2   261                                    

 Atunci coborât-am noi din paradis,¹  – Toate rimele din sextină cu excepţia ultimei strofe sunt încrucişate, după schema: strofa I şi a IV-a a,b,a,b,a,b, strofa a II-a şi a V-a c,d,c,d,c,d şi strofa a III-a şi a VI-a e,f,e,f,e,f,e,f. După cum se observă şi strofele sunt încrucişate, prin urmare avem o rimă dublu încrucişată.

Ultima strofă are cuvintele în rimă ordonată, cuvintele din strofă având rimele a,b,c,d,e,f. Avem câte şapte cuvinte pentru fiecare rimă: paradis, abis, manuscris, trimis, permis, vis, deschis (a), capriciu, supliciu, indiciu, viciu, ospiciu, caliciu (b), corăbieri, tăceri, cerberi, ceri, stingheri, alaltăieri, tăieri (c), erori, ninsori, comori, flori, terori, surori, licori (d), albatros, chiparos, lepros, abanos, sticlos, evlavios, umbros (e), giruetă, cretă, concretă, goeletă, vendetă, discretă, secretă (f).

Şapte este, se ştie, cifra iniţierii. Aluzie la episodul Adam  şi Eva. Vocea auctorială nu recunoaşte „păcatul celor doi” şi eufemizează verbul: a coborî este mai blând decât a se prăbuşi, a fi izgonit.

Din vina noastră, din divin capriciu,² – vina perechii primordiale este minimă: mărul oprit, cunoaşterea, tentaţia, fără şarpe izgonirea din rai ar fi fără obiect. Dar şi acum vocea auctorială nu cedează, găsind Divinităţii „capricii”.

Ne scufundam în întunecat abis,³  – opusul raiului nu poate fi decât iadul, pământul, moartea.

În curios, nedrept, absurd supliciu.⁴ –supliciile îndurate de cei doi nu sunt puţine: moartea, munca obligatorie silnică pentru a trăi, durerile facerii etc.

Eram litere,⁵  – vers ambiguu: orice realitate poate fi redusă la un cuvânt ADAM înseamnă om, bărbat; EVA – femeie. Ne dăm seama că nu aflăm numele celor doi oamenii, ci cunoaştem numai genericul, porecla.  Nu întâmplător cineva dădea un nume androginului: ADAMEVA

dintr-un vag manuscris,⁶  – e vorba de cartea vieţii, neştiută vagă, secretă sau de cartea cărţilor, de Biblie.

Să-l descifrezi, nu aveai vreun indiciu.⁷ – viaţa e o necunoscută cu legi necunoscute, aşa cum o carte este necunoscută dacă nu este citită şi uneori şi după aceea.

N-aveau să ne ştie bravi corăbieri…⁸  – cei doi încearcă un sentiment de regret; acela de a nu fi descoperiţi, asemenea naufragiaţilor de pe o insulă luxuriantă, dar pustie, nepopulată.

Eram frumoşi ca umbra unei erori.⁹ – unul dintre cele mai  frumoase versuri pe care le-am scris. Exprimă orgoliul celor doi îndrăgostiţi care se descoperă frumoşi, perfecţi, chiar dacă au fost pedepsiţi pentru un păcat pe care ei nu îl acceptă.

Pe-atol domnea tornada unei tăceri,¹⁰  – raiul sau iadul pot avea forma unui atol. De fapt orice spaţiu perfect nu poate fi definit şi individualizat decât dacă are o formă sferică sau circulară. În plus natura se arată prin forma sa de inel co-participativă, fiind în rezonanţă cu iubirea celor doi. Cu tornada unei tăceri începe o serie de mai multe oximoroane, care măresc expresivitatea versului şi a textului.  Dacă tăcerea într-o mulţime poate fi neobservată, tăcerea dintre doi devine statuară,sau o  tornadă.

Albul unei imposibile ninsori;¹¹ –există şi un realism al imaginarului. Nu poate exista ninsoare în zona atolilor. Prin urmare albul unei ninsori poate fi un alt fenomen.

Ne însoţeau doar câinii de fum,¹² nu ştim cine sunt acei câini de fum. S-ar putea să fie vorba de o activitate vulcanică.

Cerberi Păzindu-ne,¹³ – Cerberul  este câinele monstruos cu trei capete, frate cu Hidra din Lerna şi Leul  din Nemeea. Mama sa este Echidna, iar tatăl Typhon. De altfel din unirea dintre cei doi nu au rezultat decât monştri. Cerberul e numit şi câinele lui Hades, deoarece păzeşte intrarea şi mai ales ieşirea din Infern. E prezent în Divina Commedia lui Dante. Acesta întâlneşte Cerberul în al treilea cerc, înainte de râul Styx. În text este folosită forma de plural, pentru a amplifica ideea de pază, de imposibilitatea de a evada, dar şi faptul că cei doi reprezintă un lucru de mare preţ. Metafora este o sinecdocă (plural în loc de singular), dar şi o teroare vizuală, valurile semănând cu şerpii din coada şi de pe spinarea cerberului (cerberilor).

ca pe preasfinte comori. 

M-aş fi dorit să fiu nervos albatros,¹⁴  – Adam, poetul, îndrăgostitul evadează din acest spaţiu limită, terifiant, devenind un prinţ al oceanului, un albatros cu mişcări imprevizibile.

Să răsucesc a lumii giruetă,¹⁵ – poetul îşi propune să răstoarne lumea, să-i dea un alt sens, lăsându-ne să înţelegem că este conştient de demiurgia sa.

Sau un tainic, verde, înalt chiparos,¹⁶  – îndrăgostitul se vrea un chiparos, arbore răşinos, cu frunze persistente, de un verde intens şi cu un lemn rezistent şi parfumat. Evadarea din spaţiul limită poate fi făcută şi printr-o metamorfoză, îndrăgostitul pierzându-şi calitatea de om, dar camuflându-se în natură şi, într-un fel,  eternizându-se.

Un drum străin, săpat abil în cretă.¹⁷ – dar cea mai bună camuflare este drumul în cretă. Creta este o rocă microcristalină sedimentată fin, poroasă. Este un stadiu al carbonatului de calciu, acesta fiind reprezentat în lumea minerală şi de calcar. Ultima reprezentare acarbonatului e marmora. Prin urmare, îndrăgostitul ameninţat încă de o pedeapsă divină (sau aşa crede el!) se refugiată în peşteră, în stâncă şi în marmora viitoarelor statui.

Mă iubeai, m-ai sărutat, deşi-s lepros,^{18 –} aluzie la expresia „sărutul dat leprosului”. Sărutul dat leprosului e titlul unui roman de François Mauriac. A săruta un lepros este o dovadă supremă de iubire, semn de totală dăruire şi o înţelegere superioară, aproape mistică a existenţei.

Ce vreţi dovadă mai clară, concretă…¹⁹   – aluzie la versul anterior. A săruta un lepros e un gest de mare curaj, întrucât lepra este o boală extrem de molipsitoare.

De care zeu albastru, mi-ai fost trimis,²⁰  – zeu albastru nu e o metaforă oarecare. Zei albaştri au cam toate culturile mari ale lumii. În mitologie egipteană, Hapi, unul din fii lui Horus, protector al tronului lui Osiris pe lumea cealaltă, era „cel mai mare zeu şi are culoare albastră”. De la aceşti zeu ne-a rămas ca un atavism culoarea albastră a sângelui aceasta fiind un atribut al regilor şi nobililor. Albastrul este culoarea cerului, a oceanului, a infinitului.

Să izbăvesc vreo moarte, sau vreun viciu,²¹ – curios, dar nu ştim cine vorbeşte, iubitul sau iubita: dacă ne referim la versul anterior se pare că vorbeşte femeia, iubita, Eva.

Să ne iubim – cine să ne dea permis,²²– se revine prin   interogaţie retorică la ideea de cuplu, dar şi de răzvrătire.

Cine să ne închidă-n vreun ospiciu?²³ –acest vers amplifică ideea din versul precedent.

Ce simplă eşti, prea clară, eşti ca un vis,²⁴ –iniţiativa aparţine acum iubitului care îşi compară iubita cu un vis clar.

Un delicat şi străveziu caliciu.²⁵ – tot iubitul îşi vede iubita o floare, mai exact caliciul străveziu; sepalele incolore evidenţiază frumuseţea nefiltrată a petalelor. Dar caliciu mai înseamnă şi vas liturgic de forma unei cupe, potir. Aluzie la cupă, simbol feminin prin excelenţă al receptării.

Să dai ceva iubirii? ce să îi ceri?   – iubirea înseamnă dăruire reciprocă, fără nimic material. Nu este un „troc”,  un „barter”, un „swap”, ci un abandon divin.

Şi ce preţ să pui pe trupul unei flori?²⁶ –ambiguitate: nu ştim dacă e vorba de tulpina unei flori, mult mai puţin importantă decât floarea sau de sinecdoca trup pentru întreaga floare, în acest caz accentul căzând pe fragilitatea ei.

Ne iubim înfricoşaţi, poate stingheri,²⁷ – reflex al  ruşinii, vinii, presupusului păcat săvârşit de îndrăgostiţi în Eden. Iubirea e însă mai puternică decât spaima sau pudoarea.

Cuprinşi de regrete, de blânde terori,²⁸  – un alt oximoron, blânde terori, care evidenţiază îndoiala, stările contradictorii şi chiar o inconsecvenţă a celor doi.

Dar timpul se-oprise brusc, alaltăieri,²⁹  – pentru un timp oprit, suspendat, mumificat prin eternizare, orice etalonare este imposibilă. În acelaşi timp prin alaltăieri se înţelege un timp străvechi, poate chiar vârsta de aur, o vârstă pre-adamică.

Topit în alte frumuseţi surori.³⁰  – timpul se „topeşte” în lucruri, în frumuseţi surori pe care le reţine printr-o selecţie subiectivă.

Feţele noastre erau de abanos,³¹  – aluzie la originea africană a lui homo sapiens, deşi abanosul este originar din India. Abanosul s-a identificat însă cu culoarea neagră, aşa încât negru ca abanosul pare un pleonasm. Dar abanosul este un arbore cu lemnul foarte dur, aşa cum pot părea feţele îndrăgostiţilor. Sau poate e o aluzie la cordar, care e o plăcuţă de abanos de care sunt legate coardele la instrumentele cu arcuş. Altfel spus, feţele vibrează trecând prin diferite emoţii.

Refugiaţi pe-o tristă goeletă,³²  – aici se pare că avem o aluzie la pânzele multiple aflate la diferite de înclinare faţă de axa de simetrie a navei ale goeletelor, poate cele mai elegante corăbii cu două catarge.

Vântul ne biciuia gelos şi sticlos,³³– fericirea lor stârneşte invidia oricui, inclusiv ale vântului.

Îşi dorea, prea disperat, o vendetă.³⁴   – vers ambiguu. Nu ştim cine e autorul vendetei, vântul sau primul fratricid biblic, cel dintre Cain şi Abel. Sau poate e vorba  de lupta împotriva lui Dumnezeu, resimţit ca ostil.

Dar gândul nostru se topea evlavios,³⁵ – învinge însă credinţa, şi ea o formă de iubire.

Iubirea noastră pâlpâia discretă.³⁶  – în faţa credinţei, până şi iubirea devine discretă, nu dispare, dar pâlpâie.

Suntem un cerc deschis, duh de siliciu.³⁷ – ajungem acum la structura ideală a dragostei, la androgin văzut ca un „cerc deschis”. Dar e vorba şi de structura cuaternară a carbonului, înlocuită de structura siliciului, plecându-se de la asemănarea de valenţe. Sau e o aluzie la civilizaţia actuală, bazată mult pe cipurile de siliciu ?

Tăria unei tăieri,³⁸ – e vorba atât de tăiere printr-un instrument oarecare (cuţit, topor, sabie etc.), dar mai degrabă e vorba de diamant, cel care taie orice, dar e şi el tăiat (şi şlefuit).

unei licori.³⁹  – poate fi atât alcoolul, cât şi otrava. Ambele pot fi instrumentele ale iubirii, dar şi ale morţii.

Tărâm umbros⁴⁰ – aluzie la slujba de înmormântare unde se face referire la „Cel ce locuieşti sub acoperământul Celui prea înalt şi odihneşti sub umbra Celui atotputernic” sau chiar la mormânt, numit tărâm umbros, eufemistic.

sau scriere secretă…⁴¹  – scrierile secrete sunt aşa din mai multe motive: lipseşte, pentru receptor, codul, scrierea este ilizibilă, invizibilă sau cifrată.  Aici e vorba însă şi de dorinţa celor doi îndrăgostiţi ca viaţa lor, iubirea lor să devină cunoscută prin scriere, fie ca palimpsest, fie prin cuvinte care vor fi descifrate mult mai târziu. Temele aceste sextine sunt iubirea şi credinţa, între ele existând un raport de inerenţă: nu există credinţă fără iubire şi nu există iubire fără credinţă. În ambele situaţii adjectivarea este unică, divină.