Cine-o obosit cuvântul²

Să-l acopere pământul.³

Cine-a obosit litera⁴

Să îl muşte vipera.⁵

Cine-a obosit gura⁶

Să i se strâmbe făptura.⁷

Cine-a deochiat cuvântul⁸

Şi-a încălcat legământul⁹

Să-l usuce vântul.¹⁰

Cine-a încălcat jurământul¹¹

Să-l înghită pământul.¹²

Cine-a supărat privirea¹³

Să îl părăsească firea.¹⁴

Cine-a despicat cuvântul¹⁵

Să-l fulgere cerul şi sfântul.¹⁶

Lucian Strochi

 DESCÂNTEC¹ de cuvânt  – descântecul este un text magic, de obicei în versuri, care fiind rostit şi însoţit de  alte limbaje (gestual şi paraverbal) se crede că lecuieşte o anumită boală şi dezleagă un farmec. Prin urmare funcţia sa este în general benefică, descântecul fiind antonim  blestemului. Dar pentru că are funcţie de exorcizare, are şi o funcţie „malefică”, pedepsind răul, apropiindu-se paradoxal de antonimul său, blestemul. Prin urmare intenţia finală contează ea trebuind să fie în final una pozitivă.

Cine-o obosit cuvântul² – descântecul vizează eliberarea cuvântului, întoarcerea lui spre origini, redându-i-se vigoarea iniţială, puterea sa magică. Cel care „oboseşte” cuvântul o face în varii moduri: prin folosire incorectă, prin folosirea în exces  a cuvântului, prin folosirea inadecvată a cuvântului cu o situaţie dată, prin folosirea acestuia în blestem, prin torturarea sa. Cuvântul apare deci ca  o realitate vie, o fiinţă, fiind însufleţit.

Să-l acopere pământul.³ –cerinţa apropie descântecul de blestem; totuşi a fi „acoperit de pământ” este un eufemism faţă de a „muri”.

Cine-a obosit litera⁴ –descântecul îi vizează evident pe cei care fac greşeli de ortografie, ortoepie şi de punctuaţie.

Să îl muşte vipera.⁵ – a fi muşcat de viperă e dureros, periculos, dar nu neapărat mortal.

Cine-a obosit gura⁶ –există mai multe expresii care leagă cuvântul de gură, nu şi „a obosi gura.” Ideea este că a vorbi fără încetare, fără măsură, a vorbi mult şi a spune foarte puţin –toate acestea sunt situaţii care obosesc gura. Se remarcă repetarea verbului „a obosi” de trei ori: Trei este o cifră magică, semnificând între altele sacralitate şi împlinire.

Să i se strâmbe făptura.⁷ – vers pur de blestem, atât prin folosirea conjunctivului, cât şi prin cerinţă, care îndeplinită, violentează privirea.

Cine-a deochiat cuvântul⁸ – cuvântul poate şi  el deochiat ca orice fiinţă vie, de căutătură rea. Cuvântul trebuie primit şi folosit cu blândeţe, cu seninătate.

Şi-a încălcat legământul⁹ –ne ştim care este acel legământ, asemănător poate cu cele zace porunci sau având autoritatea oricărui text scris şi asumat. Legământul se poate referi la cererea de a folosi cuvântul doar denotativ, adică în sensul lui propriu, originar şi nu conotativ, derivat. Oricum acest jurământ real sau imaginar are ceva din jurământul lui Hippocrate sau din autoritatea Tablelor legii.

Să-l usuce vântul.¹⁰ – poate că e o aluzie la expresia a predica în deşert; deşertul este străbătut de vânturi uscate, pustiitoare. Pateu avea însă şi o altă accepţie, pustiul fiind asociat şi asemănat golului, adică a vorbi în absenţa receptorului. Prin extensie, a vorbi singur. Iar cei care vorbesc singuri sunt consideraţi nebuni. Iată cum prin epură logică, a fi uscat de vânt poate însemna şi a înnebuni.

Cine-a încălcat jurământul¹¹ –nu e prea clară diferenţa dintre legământ şi jurământ. Legământ provine din latinescul ligamentum = ligament şi are sensul de obligaţiune, angajament, jurământ, înţelegere, promisiune solemnă, înţelegere, învoială. În antichitate erau folosiţi pentru legământ termenul ebraic de berit şi diatheke care este traducerea în greacă a termenului de berit. În realitate diferenţa dintre cei doi termeni este destul de mare, prin berit înţelegându-se actul sau ritualul de încheiere a unui legământ, precum şi tipul de contract existent între doi parteneri. Termenul de diatheke are sensul de testament. Există o pleiadă de termeni asociaţi berit -ului: aheb = a iubi, hesed = dragoste prin legământ, toba = bunătate, prietenie (termen folosit şi ca prenume feminin ebraic), salom = pace prin legământ (urarea cea mai cunoscută), iada = a sluji cu credinţă conform cu legământul făcut. La berit se poate adauga cuvântul karat(karat berit) ceea ce înseamnă literal a tăia un jurământ, adică a sacrifica un anima la încheierea unui legământ. Legământul este de două feluri: între parteneri egali sau tratat de vasalitate.  Jurământul (din latină juramentum) este o promisiune solemnă făcută de cineva, de obicei în public, printr-o formulă fixă, de invocare a divinităţii, a unei valori morale recunoscute. Există mai multe tipuri de jurăminte: jurământul olimpic, rostit la deschiderea jocurilor olimpice, omagiul care era jurământul de credinţă şi de supunere a unui  vasal faţă de suzeranul său. Jurământul de credinţă datează din perioada carolingiană şi constă în mâna dreaptă întinsă pe Biblie sau pe moaşte. În perioada contemporană prin jurământ o persoană se obligă să spună adevărul în legătură cu anumite fapte, să nu trădeze, să-şi facă datoria faţă de popor, de stat. Există jurământ de martor, jurământ militar, jurământ de credinţă (al senatorilor, deputaţilor, al preşedintelui ţării, al funcţionarilor publici, al medicilor.

Să-l înghită pământul.¹² –pedeapsa pentru încălcarea jurământului e mai gravă decât cea pentru obosirea cuvântului ( a fi acoperit de pământ, faţă de a fi înghiţit de pământ).

Cine-a supărat privirea¹³ –e vorba de alt tip de limbaj, de limbajul nonverbal, gestual, în care privirea are un rol esenţial.

Să îl părăsească firea.¹⁴ –firea este un termen  extrem de generos în accepţii şi semnificaţii: lume, natură, viaţă, mediu, caracter, cumpătare, cumpăt, umoare, natural, duh, inimă, apucătură, deprindere, nărav, obicei, obişnuinţă, sinonimia plecând de la general (lume) spre om şi apoi caracteristici ale acestuia.  Termenul provine din greacă (physis). Interesantă este disputa monofizită (o singură fire) care a pornit de la o teză predicată de Eutihie, călugăr din Constantinopol (378-454) care a afirmat că Iisus Hristos nu are decât o singură fire (monophysis) cea divină, întrucât corpul omenesc l-a luat în mod aparent. Eutilie refuză distincţia între hypostasis (ipostas, persoană) şi phyis (natură, fire), spunând că dacă Iisus Hristoa este o persoană, el nu poate avea două naturi. În realitate susţine doctrina ortodoxă, numai fiul lui Dumnezeu devenit om real ar putea duce neamul omenesc  la mântuire. Doar prin întruparea sa, Dumnezeu, ar fi putut diviza firea omenească decăzută. Dumnezeu s-a făcut om, ca să facă pe om Dumnezeu. Interesante sunt şi sugestiile poetice ale cuvântului Fire: fire,  de la a fi–fire (deci infinitivul lung a lui a fi, a exista, a fiinţa), fire  -ca plural al cuvântului fir, însemnând mănunchi şi, mai nou, fire = foc din engleză.

Cine-a despicat cuvântul¹⁵ – ambiguitate. Despărţirea cuvântului se poate face în mai multe feluri: prin despărţirea lui în silabe, prin despărţirea unui sens al cuvântului de alte sensuri, prin omonimie, omofonie. Dar aici sensul cred că este unul mai grav: la început a fost cuvântul, unicul, identic poate cu numele Domnului. Din păcate oamenii l-au despărţit de el însuşi, l-au multiplicat, diversificat, declinat, conjugat, mutilându-l şi torturându-l după nevoile lor. Despicarea cuvântului ne-a îndepărtat de Dumnezeu pentru că i-am pierdut numele, deci identitatea sa ontologică şi implicit, gnoseologică. Prin urmare despicarea cuvântului este un delict major, chiar dacă ea a fost făcute din necesităţi de comunicare. Nuanţa a pierdut culoarea.

Să-l fulgere cerul şi sfântul.¹⁶  – pedeapsa pentru despicarea cuvântului e una pe măsură: păgână şi sacră. Fulgerarea poate să-i aparţină lui Zeus (mitul androginului se bazează tocmai pe această fulgerare, pe despicarea androginului ca pedeapsă pentru despicarea cuvântului); fulgerarea Sfântului poate să vină de la privirea sa. Pedeapsa este cu atât mai gravă cu cât ea nu vine de la Judecătorul suprem, adică de la Dumnezeu, ci de la un locotenent al acestuia. Acest descântec este şi blestem şi pamflet şi odă. O dă obţinută prin recul şi prin ricoşeu, prin pedepsirea „vinovaţilor”. Adică a inconştienţilor, a siluitorilor de limbă, a mincinoşilor, a fariseilor, a celor ce dispreţuiesc cuvântul. Să mai remarcăm şi faptul că toate verbele au valori negative: (a obosi, a acoperi, a muşca, a strâmba, a deochea, a încălca, a usca, a înghiţi, a supăra, a pedepsi, a despica, a fulgera), lucru neobişnuit pentru un text literar.