Cu un surâs, un zâmbet, un cuvânt¹

Mă ascund în pală subţire, amăgitoare, de vânt.²

E un fel de ceaţă uscată, e un fel de smog;³

Nu mi se mai vede nici cornul de inorog.⁴

Iarna făpturii mi-e cald şi tihnit bârlog.⁵

Pentru cuvintele rămase,⁶

Descărnate de timp, stelare oase.⁷

Mă-nchin şi mă rog:⁸

Poveştile lumii sunt acum farse,⁹

Păşunile raiului sunt acum arse,¹⁰

Ca-ntr-un peisaj neterminat de van gogh.¹¹

Soarele e negru, e roşu, e albastru, e un drog;¹²

Cuvintele îmi adulmecă mâinile,¹³

Sufletul, ca un buldog.¹⁴

Singura carte, nescrisă şi lipsă,¹⁵

E o apocalipsă.¹⁶

Lucian Strochi

ELEGIE (I) 54

Cu un surâs, un zâmbet, un cuvânt¹ –această primă elegie dintr-o suită de patru este o descriere interioară şi exterioară a unui eu liric. Evident e vorba şi de un portret moral, psihologic, chiar gestual, dar şi unul al verbalului  şi paraverbalului.

Mă ascund în pală subţire, amăgitoare, de vânt. ²– de fapt este vorba şi de un timp personificat, acesta intrând în relaţie cu spaţiul.

E un fel de ceaţă uscată, e un fel de smog;³ – scenariul e atent pregătit: ceaţa, smogul ascunde multe imagini.

Nu mi se mai vede nici cornul de inorog.⁴ –înţelegem că e vorba şi de un portret simbolic, eul liric fiind fie un inorog umanizat, fie un om care se metamorfozează în inorog, aşa cum o făcuse şi Dimitrie Cantemir.

Iarna făpturii mi-e cald şi tihnit bârlog.⁵ –vers amintind de u verb celebru al lui Blaga: „Zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.” Aici e vorba de trupul care este „bârlogul” sufletului, adăpostul său.

Pentru cuvintele rămase,⁶ –portretul este unui ironic, cuvintele sunt de prisos.

Descărnate de timp, stelare oase.⁷  – dar cuvintele, descărnate de timp, devin „oase stelare”. E vorba de un joc între abstract şi concret, de o întâlnire dintre regnuri.

Mă-nchin şi mă rog:⁸ – omul este singurul animal religios.

Poveştile lumii sunt acum farse,⁹  – lumea este o iluzie; realitatea nu poate fi copiată; suntem într-o imensă tragedie sau comedie.

Păşunile raiului sunt acum arse,¹⁰ –Păşunile raiului este un roman de John Steinbeck. Raiul poate fi imaginat fie ca o grădină, fie ca  o livadă, fie ca  o păşune. Păşunile arse sunt aşa din cauza unui soare torid, mult mai aproape de rai decât de pământ.

Ca-ntr-un peisaj neterminat de van Gogh.¹¹ –van Gogh a iubit culorile incendiare. De aceea s-a şi mutat la Arles,  localitate mult mai însorită decât cele din Olanda.

Soarele e negru, e roşu, e albastru, e un drog;¹² –e vorba desigur de percepţie. Dacă pricim câteva clipe direct soarele şi apoi închidem ochii, discul solar va fi albastru, roşu, chiar negru, perceput psihedelic.. Soarele negru este şi o aluzie la acel „Le soleil noir de la Mélacolie” dintr-o strofă celebră   a lui Gerard de Nerval: Je suis le ténébreux,-le Veuf -, l’Inconsole / Le Prince d’Aquitaine a la Tour abolie. / Ma seul Etoile est morte,- et son luth constellé / Porte le Soleil noir de la Mélancolie”. (El Dedichado). Sintagma a fost repede preluată din cauza simbolismului fertil în cântece, titluri de romane sau chiar filme.

Cuvintele îmi adulmecă mâinile,¹³ – cuvintele caută mâinile. Mâinile produc lucruri care trebuie numite. Iată de ce cuvintele „adulmecă” mâinile.

Sufletul, ca un buldog.¹⁴ –de obicei sufletul este timid, ascuns, adesea irelevant, pasiv. De această dată el apare activ, chiar agresiv. Buldogul este un câine, deci prieten şi însoţitor al omului, dar atunci când muşcă, se spună că muşcătura sa nu se poate desprinde decât dacă vrea animalul. Nu ne putem despărţi de suflet decât dacă vrea el.

Singura carte, nescrisă şi lipsă,¹⁵ –ne aflăm într-o lume dominată de haos, de incertitudini, lipsită de legi şi de coerenţă. E ca o carte cu rândurile şi cuvintele puse şi dispuse alandala.

E o apocalipsă.¹⁶ –apocalipsa înseamnă sfârşitul unei lumi, dar şi începutul alteia. De aici şi tonul elegiac al discursului poetic. Rima este şi ea „împrăştiată”: aabbbccbddbbebff, adică împerecheată, monorimă, îmbrăţişată. E o dezordine atent orchestrată.