Privirea e a cincea stare a materiei:¹

Iubeşte forţa seriei,²

După trufaşa răsfrângere a diamantului,³

După prăbuşirea neantului,⁴

După umila, insidioasa răsfrângere a apei,⁵

După faldurile perfide-ale capei,⁶

După aburul morţii lustruind oglinzi,⁷

După schelete şi grinzi,⁸

După flacăra care despică stelele,⁹

După focul muşcând surcelele.¹⁰

Sau poate nu e decât o amintire dinamică¹¹ a celorlalte

Stări¹²: măreţe, friguroase, înalte,¹³

Aşa cum calul e amintirea potcoavei,¹⁴

Cum pânza a amintirea navei,¹⁵

Cum apa din pahar e amintirea paharului,¹⁶

Cum mirul e adevărul harului.¹⁷

Sau poate că nu e decât amintirea amintirii,¹⁸

Altfel spus, iubirea iubirii¹⁹

Celorlalte stări: aşa cum calul e amintirea apei,²⁰

Şi taurul e amintirea capei.²¹

Privirea e prima stare a materiei,²²

Iubirea numărului unu şi negarea seriei,²³

Înaintea flăcării lustruind oglinzi,²⁴

(Imaginea asta poţi să o prinzi),²⁵

Înaintea aburului morţii despicând stelele,²⁶

Înaintea blazonului atârnând castelele,²⁷

Înaintea trufaşei răsfrângeri a apei,²⁸

Înaintea taurului învingând faldurile capei,²⁹

Înaintea umilei, insidioasei răsfrângeri a diamantului,³⁰

Înaintea soţului, fiului, amantului.³¹

Privirea e amintirea dinamică a amintirii,³²

Sfidând legile secrete-ale firii,³³

Amintindu-şi de sine,³⁴

Pentru tine şi mine.³⁵

Lucian Strochi

ELEGIE  (II) 68  

Privirea e a cincea stare a materiei:¹  – această elegie este unul dintre cele mai melancolice texte pe care le-am scris, deşi nu pare. Privirea este a cincea stare a materiei, după starea solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă –recunoscute de fizică. Metafizica adaugă deci o nouă dimensiune. Şi în altă accepţie a materiei, aceasta fiind percepută ca fiind spaţiu şi timp, privirea este a cincea dimensiune, după lungime, lăţime, înălţime şi timp, timpul viind segmentul care reuneşte două vârfuri de două ori opuse ale unui cub generat de cele trei dimensiuni egale. Privirea devine o dimensiune metafizică, fiind de fapt un labirint spaţio-temporal.

Iubeşte forţa seriei,² –privirea se bazează pe două procese opuse, antagonice: descoperirea şi memoria, modelul şi seria. Dacă privirea nu ar descoperi lucruri noi, nu ne-am putea orienta spaţial; dacă imaginile nu s-ar repeta fiind astfel re-cunoscute, nu ne-am putea orienta temporal. Seria întăreşte unicatul, numărul.

După trufaşa răsfrângere a diamantului,³ –urmează o anaforă de succesiune (după), ceea ce este într-un fel cheia care deschide interpretarea poemului. Privirea este cea care stabileşte ierarhii: răsfrângerea diamantului este „trufaşă”, neadmiţând nicio împotrivire.

După prăbuşirea neantului,⁴ –neantul, haosul îşi are importanţa sa, fiind increatul, lipsit de coerenţă, nu şi de substanţă.

După umila, insidioasa răsfrângere a apei,⁵ –răsfrângerea apei pare umilă, apa strecurându-se parcă ruşinoasă, încercând să scape privirii noastre.

După faldurile perfide-ale capei,⁶ –capa este cea care stabileşte într-un joc dramatic şi mortal , cine învinge. Ea este iluzia, care se opune brutalităţii realului.

După aburul morţii lustruind oglinzi,⁷ –de fapt procesul este invers, dacă omul e viu, respiraţia va aburi luciul oglinzii. Moartea este cea care lustruieşte oglinda. Iată cum un proces negativ, o realitate negativă, poate avea  un efect pozitiv. Acest  lucru nu este posibil decât în poezie.

După schelete şi grinzi,⁸ –scheletele şi grinzile se referă la două realităţi diferite, scheletul este simbolul a ceva care a fost, grinda simbolul a ceva ce este. Dar atât scheletul cât şi grinda au rolul de a consolida o construcţie; de aceea pot fi asociate.

După flacăra care despică stelele,⁹ –acest vers are mai multe decodări: flacăra poate fi un fulger, o rază sau urma unei rachete intercontinentale.

După focul muşcând surcelele.¹⁰ –focul este una fin minunatele invenţii ale naturii, preluate de către om: focul încălzeşte, apără, hrăneşte, ucide.

Sau poate nu e decât o amintire dinamică¹¹  – din acest moment poemul devine şi mai interesant permiţând aranjamente, combinări, permutări dintre cele mai interesante. Dacă până acum era vorba despre stări văzute static (aşa cum se prezintă un corp din punct de vedere anatomic), de acum încolo stările sunt văzute fiziologic, în dinamica lor, obţinându-se noi stări şi/sau realităţi.

a celorlalte Stări¹²: – starea este o ipostază a materiei, a energiei, a relaţiei stabilite între energie şi materie.

măreţe, friguroase, înalte,¹³ –noile stări nu pot di definite decât vag, asemenea unor procese.

Aşa cum calul e amintirea potcoavei,¹⁴ –evident această meta realitate va genera metafore. În acest fel calul poate fi amintirea unei potcoave şi invers. Atunci când găsim o potcoavă, ştim că a fost purtată de un cal, nu de către un urs sau leu.

Cum pânza a amintirea navei,¹⁵ –la fel orice pânză poate fi amintirea unei corăbii cu pânze, adică a unei plecări, a unei nostalgii. Aluzie4 poate şi la povestea de dragoste dintre Penelopa şi Ulise, ea fiind „ţesătoarea”, iar el corăbierul.

Cum apa din pahar e amintirea paharului,¹⁶ –e vorba aici şi de o proprietate a lichidelor, acestea neavând o formă proprie, ci una împrumutată de la vasul care conţine respectivul lichid.

Cum mirul e adevărul harului.¹⁷ –chiar religiosul, sacrul e contaminat de această meta realitate. Mitul poate indica harul.

Sau poate că nu e decât amintirea amintirii,^{18 –}începând cu acest vers aflăm o nouă dimensiune a răsfrângerilor: fiecare răsfrângere se mai (răs)frânge odată, devinând o realitate terţă, după cea secundă.

Altfel spus, iubirea iubirii¹⁹ –obţinem astfel sintagme noi, întâlnite nu o dată în poezie: amintirea amintirii, iubirea iubirii, umbra umbrei. Într-o poezie de dragoste care începea cu versul: „mirosul ei pătrunzător de ambră,” am experimentat acest procedeu, folosind şi prepoziţie „de”, obţinând efecte în cascadă.

Celorlalte stări: aşa cum calul e amintirea apei,²⁰ –prin dinamică, calul poate fi amintirea apei, mai ales dacă sudoarea străluceşte asemenea apei.

Şi taurul e amintirea capei.²¹ –fără taur, capa toreadorului în arenă este un obiect inutil.

Privirea e prima stare a materiei,²² –începând cu acest vers începe de fapt o „laudatio” adresată privirii, ea fiind esenţială pentru raporturile stabilite între noi şi lume.

Iubirea numărului unu şi negarea seriei,²³  – privirea este cea care stabileşte ordine în univers, valoarea unicatului şi unicitatea fiecărui lucru.

Înaintea flăcării lustruind oglinzi,²⁴ –oglinda nu este decât o sticlă prelucrată. Pentru a străluci, flacăra trebuie să-i împrumute la început lumina sa.

(Imaginea asta poţi să o prinzi),²⁵  – aluzie atât la capacitatea oglinzii de a prinde o imagine, chiar o privire, cât şi la bliţul unui aparat de fotografiat.

Înaintea aburului morţii despicând stelele,²⁶ –moartea este un proces mai important chiar decât o stea, întrucât şi o stea poate „muri”.

Înaintea blazonului atârnând castelele,²⁷ –blazonul indică prin simboluri o istorie „îngheţată”.

Înaintea trufaşei răsfrângeri a apei,²⁸  – apa poate deveni trufaşă, atunci când e vorba de cascade sau de revărsări la inundaţii.

Înaintea taurului învingând faldurile capei,²⁹– într-un anume fel , privirea şi  lumina sunt mai importante decât chiar un obiect real.

Înaintea umilei, insidioasei răsfrângeri a diamantului,³⁰ –pe o mână frumoasă, un diamant, devenit briliant, capturat de un inel poate fi umil şi insidios.

Înaintea soţului, fiului, amantului.³¹  – privirea e mai importantă decât jumătatea androginului.

Privirea e amintirea dinamică a amintirii,³² –privirea este de fapt amintire. Nu am putea înţelege nimic, dacă privirea nu ar face o selecţie printre obiecte.

Sfidând legile secrete-ale firii,³³ –privirea pare a sfida legile firii, părând a fi o minune a naturii, un dar dumnezeiesc.

Amintindu-şi de sine,³⁴ –dar privirea nu poate supravieţui decât prin amintire, prin memorie, prin conexiune inversă.

Pentru tine şi mine.³⁵ – privirea nu este un scop în sine, ea este necesară pentru stabilirea raporturilor interumane.

Această elegie poate fi structurată şi în distihuri, rima fiind împerecheată: AA BB CC DD EE FF GG HH II CC AA DD EE CC BB II KK. Foarte importante sunt anaforele: după, înainte, sau, cum, acestea   anulându-se reciproc, asigurând poemului un echilibru ideatic şi compoziţional perfect.