Jucându-ne printre pietre,¹

Feriţi de priviri indiscrete,²

M-ai întrebat într-o zi,³

Dacă şi cuvintele pot năpârli.⁴

Apoi, privind în zare, departe:⁵

„Ştii, cândva, am crezut că sunt o carte⁶

Sau un palimpsest mai curând;⁷

Trupul meu e un rând, nesfârşit rând⁸

De semne ciudate, ce nu le-nţelegi,⁹

Literele cresc din mine ca negi,¹⁰

Înfloresc ca alunele¹¹

Şi par înţelepte ca runele.¹²

Numai că sunt un antipalimpsest,¹³

Căci scrisul cel nou, omenesc¹⁴

Creşte sub vechiul, dumnezeiesc,¹⁵

Aşa, ca la un şarpe ce se întoarnă,¹⁶

Printre spini salvatori, printre coarnă¹⁷

Şi iese nou, lustruit ca o goarnă.¹⁸

De-aceea te-ntreb, dacă eu năpârlesc¹⁹

Sau cuvintele, lăsându-şi mereu straiul lumesc”.²⁰

Mi s-a părut înţelept atuncea să tac, ²¹

Privind cum se varsă, nehotărât, râul în lac. ²²

Lucian Strochi

Elegie (IV) 96

Jucându-ne printre pietre,¹ –acest vers este ambiguu: poate fi vorba de jocul de pietre, adică rummy sau de o joacă de îndrăgostiţi în albia unui pârâu de munte. Sau, mitic, de o epoca a pietrei, o epocă a omului primitiv.

Feriţi de priviri indiscrete,² –întotdeauna îndrăgostiţii cred că sunt feriţi de „privirile indiscrete”. De fapt e vorba de faptul că orbiţi de dragoste, nu mai văd nimic în jur.

M-ai întrebat într-o zi,³ –nedeterminare temporală asemănătoarei celei dintr-un basm.

Dacă şi cuvintele pot năpârli.⁴ – o definiţie frumoasă a cuvântului care năpârleşte precum şarpele. Pielea, învelişul se schimbă, dar esenţa, lamura rămâne aceeaşi. Prin urmare, asemenea unui şarpe, cuvântul rămâne acelaşi, fiind totuşi altul.

Apoi, privind în zare, departe:⁵ –atunci când medităm trebuie să ne distanţăm de obiectele din jurul nostru.

„Ştii, cândva, am crezut că sunt o carte⁶ –metafora „femeia e o carte” este destul de comună. Deseori spunem despre cineva că e „ca o carte deschisă”. Pe de altă parte, cartea este un labirint. La fel şi femeia.

Sau un palimpsest mai curând;⁷ –palimpsestul este o scriere veche, răzuită, peste care se scrie una nouă. Dar scrisul cel vechi reapare. Acest lucru este posibil atunci când e vorba de piei, nu de hârtie.

Trupul meu e un rând, nesfârşit rând⁸ – femeia îşi continuă autoprezentarea, închipuindu-se o idee, un rând, o metaforă, un vers, imposibil de descifrat şi de cuprins.

De semne ciudate, ce nu le-nţelegi,⁹ –dar rândul cuprinde semne de neînţeles. Poate fi vorba de o scriere necunoscută, sau de incapacitatea iubitul de a descifra un mesaj.

Literele cresc din mine ca negi,¹⁰ –scrierea e vie, chiar dacă imperfectă. Negii sunt şi ei expresia unei personalizări, ca şi scrisul.

Înfloresc ca alunele¹¹ –literele au miez, asemenea cuvintelor.

Şi par înţelepte ca runele.¹² –literele sunt străvechi şi înţelepte, îngheţând gândirea, fixând-o pentru eternitate, asemenea runelor.

Numai că sunt un antipalimpsest,¹³ –am mai folosit acest cuvânt, chiar în titlul unei poezii, din volumul Cuvântul cuvânt, din care citez: „totul a fost scris chiar şi rândul acesta/aceleaşi cuvinte aceeaşi  topică/ acelaşi înţeles/ scriu apăsat să reapară scrisul cel vechi/scriu lin de parcă-aş şterge/a aripă de înger…”

Căci scrisul cel nou, omenesc¹⁴ –aici însă propunerea este şi mai interesantă. Există două scrieri, una umană,  cealaltă divină. Scrisul este de esenţă divină. Aluzie şi la textul scrierilor sfinte.

Creşte sub vechiul, dumnezeiesc,¹⁵ – prin urmare în antipalimpsest, scrisul cel nou este de fapt cel vechi.

Aşa, ca la un şarpe ce se întoarnă,¹⁶ – pielea nouă a şarpelui este superficială, cea veche, năpârlită conţinând de fapt tiparul esenţial, desenul, semnătura. Există credinţa că şarpele îşi schimbă pielea în spini, de care s-ar agăţa pielea veche.

Printre spini salvatori, printre coarnă¹⁷ –prin coarnă se înţelege orice arbust, nu doar cornul.

Şi iese nou, lustruit ca o goarnă.¹⁸  – lucrurile nu sunt atât de simple. Am văzut un şarpe năpârlind. Adevărul e că era plin de sânge, ceea ce induce ideea că procesul e totuşi unul dureros.

De-aceea te-ntreb, dacă eu năpârlesc¹⁹ –dilema iubitei este cu adevărat tragică: ea nu are răspunsul la întrebarea dacă ea îmbătrâneşte, schimbându-şi atitudinea fată de cuvinte sau cuvintele îmbătrânesc, prin schimbările de sens (răsfrângeri şi lărgiri), se tocesc prin folosinţă.

Sau cuvintele, lăsându-şi mereu straiul lumesc”.²⁰ –cuvintele au şi o latură ludică, omenească, aproape gratuită. Dar tot ele prin sintagme, prin versete, prin anumite formulări ele capătă valenţe divine.

Mi s-a părut înţelept atuncea să tac, ²¹ –singura atitudine înţeleaptă e tăcerea.

Privind cum se varsă, nehotărât, râul în lac. ²² –iubitul este atent la marile mişcări ale naturii, el şi iubita lui fiind parte dintr-un întreg.

Această elegie este una dintre cele mai interesante, intersectând câteva câmpuri semantice: cuvântul, scrierea, iubirea, divinitatea, metamorfoza. Într-un fel e vorba de mitul Evei şi lui Adam, mai ales că imaginea şarpelui este puternică.

Rima este împerecheată şi îmbrăţişată: aabbccddeeffggghhhggii.