De-aş crede în iubire,¹

Chiar dacă fiecare sărutare a ta

Ar fi un fulg,²

Tot mi-ar fi frică să nu rămân

Îngropat sub troiene.³

Vântul crede: cuvintele sunt petalele timpului.⁴

Restul a alb.⁵

Moartea vine spre mine cu paşi de turnesol⁶

Şi nu crede nimic.⁷

Lucian Strochi

Stampă sfâşiată 

 De-aş crede în iubire,¹ –deşi un text de mici dimensiuni, Stampă sfâşiată are mai multe surse de inspiraţia. Prima ar fi textul intitulat Poem de Nichita Stănescu apărut în volumul O viziunea a sentimentelor (1964), pe care îl citez în întregime: „Spune-mi, dacă   te-aş prinde-ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”. O altă sursă de inspiraţie ar fi senzaţia teribilă pe care am avut-o privind troiene care întreceau în înălţime statura unui om. Atunci am realizat spaima de avalanşă, înţelegând că sub zăpadă se poate muri prin sufocare.

Chiar dacă fiecare sărutare a ta

Ar fi un fulg,² – sărutul este unul dintre cele mai delicate şi mai profunde semne ale dragostei. Dar aşa cum un fulg de zăpadă pe obraz te arde pentru o clipă şi sărutul te poate marca precum o pecete, o rană.

Tot mi-ar fi frică să nu rămân

Îngropat sub troiene.³ –în cazul nostru figura de stil este hiperbola augmentativă.

Vântul crede: cuvintele sunt petalele timpului.⁴ –personificare, aforism, metaforă nominală. Toate într-un singur vers.

Restul a alb.⁵  – aluzie la: „restul e tăcere”. Albul are dintre culori poate cele mai multe semnificaţii, de la simbol al inocenţei, al purităţii până la simbol al morţii. Albul întăreşte orice culoare, dar o şi poate anula.

Moartea vine spre mine cu paşi de turnesol⁶ –titlul final al unei piese de teatru pe care am publicat-o, cu acest titlu, în revista „ASACHI”. Turnesolul m-a fascinat dintotdeauna. Nu înţelegeam cum o substanţă poate fi când albastră, când roşie. La fel moartea – despre care nu ştiu nici acum mare lucru. Moartea poate fi roşie, când e vorba de sânge, de un accident mecanic şi albastră când e vorba de cianozare. Pe alt plan, moartea poate fi un sfârşit,  dar şi un început. Dar moartea este un pseudonim al dragostei (şi invers!). Marile iubiri sfârşesc întotdeauna în/prin moarte. Moartea nemureşte iubirea.

Şi nu crede nimic.⁷ –vers enigmatic întrucât nu ştim cine este receptorul. Iubita? Moartea? Dacă e vorba de iubire, iubirea se crede nemuritoare, chiar dacă stă sub semnul efemerului. Dacă e vorba de moarte, ea nu alege omul după credinţă, idealuri, rasă, sex, vârstă. Moartea este unul dintre cele mai democratice lucru.

Această stampă nu este scrisă în rime, dar se aproape poate cel mai mult de definiţia primară a stampei, plecând de la o imagine „gravată”.

Dar imaginea ultimă a Stampei sfâşiate (şi a titlului) o datorez tocmai unei imagini apărute în Le Monde. Un om purtând un steag. Numai că pânza steagului apare din pielea jupuită a stegarului. Dacă memoria nu mă înşeală, grafica îi aparţinea lui Tudor Banuş (fiul poetei Maria Banuş), considerat un „Dürer al secolului XX”.