Victoria FONARI (1)
Poetă cu experienţă, autoare a unor eseuri extrem de percutantedes pre poezie, traducătoare, cadru universitar şi doctor în filologie, participantă la multe „întâmplări” literare europene, Victoria Fonari este în primul rând o conştiinţă lirică, implicată.
Poezia sa e concentrată în câteva blocuri semnificante, în câteva câmpuri semantice, generând teme, subteme şi motive literare ale poeţilor autentici din toată lumea. Cele trei câmpuri semantice detectate în acest volum au ca nucleu timpul, iubirea şi cuvântul, aceste teme despletindu-se permanent, aproape fractalic. Astfel Timpul are ca motive anotimpul, o parte a zilei, dar şi considerarea acestui apriorism ca fiind un arhetip, o forma mentis.
Cuvântul se va deghiza în literă, în poezie, în artă poetică, într-o stare lirică, în mit(ologie), în conştiinţă, în protest sau pamflet.
În fine, Iubirea apare ca principiu universal, unificator. Iată pentru început aventurile şi avatarul cuvântului, mai întâi convertit într-o „artă poetică”: „Îmi doresc o poezie/În care să-nflorească flori/Să vină strugurii din soare/Să poleiască totu-n jur/Din miez de nucă/Să se-audă note muzicale/Și stâncile să crească păsări/Iar valurile să ne transforme/În pești zburători/Pământul să ne sărute cu o ceață/ în care să ne regăsim pe noi/Oglinda apei să ne-arate /în picături eternitatea/ Și noi prin ramuri dimprejur/Să împărțim iubirea/Focul să nu ne-mblânzească /dar să ne ardă în scântei/Și să sărim zglobii/Prin frunze/Să căutăm buburuze/Și să găsim sceptrul din noi/cu care am descifra/fără de lux/esența noastră de lumină/ce are forță/apa să transforme în fărâmă/și focul să-l înghețe într-o stea/pământul să-l topească/și aerul să-l împietrească/Scânteie – o esență/Ascunsă adânc în fiecare/În cel ce-o neagă / uită/Ea dispare…04.01.2015, ora 00.l3 Fosforescență cu pești zburători.
Eul poetic apare şi el pregnant: „Lacrimi ce se vor înecate/Dar însele ele îneacă/Pașii din spate nu-și mai au rostul/Vorbele s-au întors cu spatele/Cobor pleoapele/ Să nu vadă cum cad lacrimi/Luminile își au vectorul lor/Eu am coborât din fisura luminii/Cunosc doar stihia apei sărate/Umbra mea plutește departe/Valurile au spart-o/Într-o incandescență a timpului/Am să revin/În cutiile orașului/Iar acum lacrimile/ Urcă din labirintul ocular la lumină” 27.07.16 Plânge sufletul.
Cuvântul se poate autodefini, poate evada sau eşua în „labirintul înţelesului”: „Plăcerea de aur a gustului/ de a palpa tăcerea/Marea abundă în spaţiile ionizate/ a castelurilor în care/labirinturile sunt din cuvinte/sau/din pauza dintre cuvinte///Dincolo de cuvânt /e labirintul înţelesului/zidit cu esenţe suprapuse/trasate pe linia timpului/ Voluptate.
Depăşindu-şi propria condiţie, cuvântul poate fi poezie, poate defini poezia în metafore nominale: „Poezia e fără lenjerie/E nudul sidefat în constelații/O calomnie independentă” Toga.
După cum, acelaşi cuvânt poate intra în logica discursului, cel mai normal regim de supravieţuire a sa: „Un discurs lovește în ferestre/ răzbate în lumi diferite/ca un fir de iarbă asfaltul” Obsesie și fascinație.
Sau se poate întoarce la tiparul originar, atunci când a fost literă sau fonem, morfem: „A – săgeata cu scară la cer/O – fântâna ce ne duce în transcendență/U – scrânciob legat între ramuri/I – toiag, ascuns în coloana ce ține templul/E – fereastra deschisă pentru a vedea oglindirea literelor:/ Căderea în tăcere a literei A/Închiderea ochiului în orizontul O/Cu valuri înalte ai zbuciumului de U/Prin care se strânge vela în I/Pentru a nu lăsa vântul să distrugă canonul în stâncile literei E / Vocalele în oglindă.
Dar starea de a fi paradoxală, spectrală, spectaculară a cuvântului rămâne totuşi poezia: „să te culci într-o poezie/să te scoli pe o poezie/ar fi să trăiești/pe o scară/din versuri/să nu mai știi/de o urci/sau cobori”Fericirea din semințe de litere. 14.06.17, 02.10
Pentru că poezia poate asigura eternizarea: „Poezia confundă clipa/ cu eternitatea” Poezia ne rupe din timp.
După cum, poezia este o stare alotropică a iubirii: „două texte ca două frunze ce machetează emoția/deși poate nu-ţi pasă de loc cum am ajuns… /pentru că îţi păsa doar la 20.08/ două texte.
Ambiţia poetei este aceea de a transforma, demiurgic, cuvântul într-o a doua natură: „Îmi doresc ca foaia/ pe care o citiți/să miroase a ploaie din primăvară”Arome poetice.
Cuvântul poate fi o proiecţie ideală:„Un înger de zăpadă/Ca un vis/Pe care melcii nu-l știu/Dormind/În cubul liniștii/Sub soare/Un vis de stea/Neatins/Dintr-o inimă/Ascunde zăpada 31.01.2014, ora 12.45 Înger de zăpadă.
Sau: „Aripile noastre/În loc de pene au cuvinte/Din care ne citim sufletul/În rostiri șoptite/
În adâncimea tăcută a limbii române” Aripile cuvintelor limbii române.
Prof. dr. Lucian STROCHI
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.