Iubirea înseamnă anularea oricărui egoism, intrarea în metamorfoză: „Respirația ta mi-a scos cercelul din ureche/L-am căutat printre Frunze/Umbrele l-au ascuns///Respirația ta oferea culoare coroanelor de copaci/Iar umbra metamorfoza frunzele în fluturi/Care au început să zboare/Un fluture mi s-a așezat în brațe/Cuminte s-a transformat în cercel” Fluturii – umbre de frunze.

A treia temă a poetei este timpul şi Victoria Fonari dedică acestui „apriorism” multe versuri inspirate. Pentru a ne acomoda cu ideea de timp trebuie să trecem întâi prin copilărie, singura vârstă pe care omul o trăieşte cu detaşare, cu inconştienţă, cu adevărat liber: „Zâmbetul este jocul celor mici /de a pune aripile lor de fluturi/ în palme celor mari/ Zâmbetul unui nou-născut este zâmbetul universului/Care înflorește indiferent de e observat sau nu”. 20.07.17 Ave, Viață.

Se observă că poeta are curajul de a-şi data poeziile. Să fie o recunoaştere a momentului astral, acela când te desparţi pentru prima dată de propria creaţie? Sau marcarea unui moment unic al existenţei, poetice sau nu? Sau curajul de a spune că viaţa noastră nu e altceva decât o succesiune de asemenea momente? Sau câte ceva din toate acestea? Oricum timpul înseamnă, în derularea şi devenirea sa, destin: „Un om plânge într-o/cutie de conserve/Personal și-a echipat/ Destinul/și l-a înfipt în piloni circulari/crezând că aceasta /va fi veselia circului/Dar cerul din folie de fier/Pământul din folie de fier/îl zdruncină/și el nu poate/ ieși/afară/nici când/moare” 27.07.16 Dedal din secolul al XXI-lea.

Timpul poate fi chiar o realitate concretă, asupra căreia se poate interveni: „Se topește timpul/În tăcerea pașilor/Atingeri de glezne străpung veșnicia/Încălzește ceara din vine/Sângele devine lavă/ Topește timpul 15.06.17, 18.50, Filarmonica Topirea timpului.

Sau poate fi poezie sau înscris, scrisul sfidând timpul sau eternizându-l: „Gorgona /Vrea să pietrifice poemele/Din sufletele ce le rostesc/Dar atinse/Ele zgârie și mângâie/Și îngerii nu mai țin scuturi/Ei strâng în mână cărți/Scrise în palme.” 28.05.2016 Ora 17.45, Iași Dorinţa Gorgonei.

Timpul devine nisipul din clepsidră sau realitate ultimă: „Grăuntele de nisip/Devine arcul lui Paris săgetat în Ahile//Oare apa din Styx e dulce?/Dacă ar păstra sarea lacrimilor/Ar fi mare și nu un râu cu direcția fixă/Marea ar ști să sărute rănile/ recreând-o pe Afrodita. 22.12.14, ora 00.03 Nisipul de pe sandalele lui Ahile.

Timpul este o suavă, perpetuă despicare:„Se despică timpul/și zgârie prin clipă/și ne mângâie cu orele/și ne uită cu zilele/și grăbim săptămânile/și chemăm anii/– Ascundem în calul troian/Destinul”

14.06.17, 02.22 Labirintul clipelor.

El pare a fi „ţapul ispăşitor”, vinovat de chiar greşelile noastre: „Timpul ne-a încorsetat /în fluviul mașinilor/și nu mai reușim/decât să ne oprim/să coborâm/să savurăm/ clipa/de a fi împreună/ Timpul ne-a încorsetat.

Dar timpul poate fi şi cuvânt: „Ziua scrie litere din ghemul moirelor/Apoi se pune pe You Toube/  Ea devine figurativă/Concentrată în trei minute/Vizualizarea constituie rescrierea/În ochii celor ce aleatoriu o actualizează/ Ziua nu se rescrie.

După cum el devine un simbol prin şarpele uroboros, cel care îşi înghite coada şi timpul devine circular, repetitiv, etern: „Timpul își mușcă coada/Ne mușcă și pe noi/întrebându-ne dacă nu am uitat că nu suntem zei/Îi simțim dinții atunci/ Atunci/când ne distrugem împingând/ nisipul din talia clepsidrei/Timpul își mușcă coada /Îmi desfac clepsidra/ în loc de nisip pun petale de trandafir/ Închid/ Sunt prea proaspete ca să cadă jos /Aerul nu le permite mărunțirea/ Clepsidra cu petale din trandafiri/sunt clipele de plăcere/care rămân ca un mit/continuu vii/Și timpul se oprește/Nu-și mușcă coada/Era supărat că i se dădea nisip/ drept unitate de măsură/Petalele de trandafir/ îl provoacă să-și lase pielea/și îi promite aripi Petalele din clepsidră.

          Timpul nu este doar apă, ci şi foc, combustie: „Focule, nu ne-mblânzi/Arde-ne/Scântei să fim!/ Esențe/ fără de „lux”” Arderea nisipului din clepsidră.

Aparent atotputernic, timpul poate fi casant, sfărâmat, distrus: „Cât e de simplu/ să distrugi /o zi,/o emoție/În Cetatea Margherita/(cu nume de pizza)” Pe lespedea catargului.

Timpul poate fi şi subiectiv, nostalgic, prietenos: „Străzile vechi ale Chișinăului/ în aleea razelor de toamnă/împletesc lumini/în peisaje/ Soarele iubește orașul” Sub penelul artistului. Sau: „Dimineața soarele sărută/Șindrila, clopotele, cuiburile/Sărută drumul,/ Oamenii harnici/Sărută singurătatea și o/ împarte cu el/Sărută verdele și îl/împarte cu el/ Dimineața soarele.

El poate fi chiar condiţia noastră umană: „Icari suntem/ fără de aripi/cu vise frânte/dar zburăm!/Și alergăm /prin drumuri de cotidian/  uităm uitând/uitând uităm/și alergăm./..tot alergăm/ Scara rulantă.

Timpul se poate converti uşor în destin, este poate chiar o stare alotropică a acestuia: „Trăim în șarpele timpului/În stomacului chitului ne-a fost prea larg/Și lumea a devenit și mai constrânsă/de telefon, computer, skype/Solzii îi cresc înăuntru/și noi pășim pe pavaj/bucuroși că nu ne murdărim/ Dependență libertină/Șarpele timpului ne face să trăim/ inele de copaci,/fără a trece seva pământului/ fără a respira raze de soare/ //Nu mai avem nevoie de simțuri/ Șarpele ne hrănește/Ne ține legați de picioare/Ne-nchide ochii/Sătui/Des-cool-ți și sătui/privim la circul de solzi/spiralați în sus și-n jos/doar diagrame/desene hipnotice/în retrovizoare” Printre solzi.

Timpul ne poate încătuşa dar, ca orice călău, poate fi şi învins: „ne încătușează într-un spațiu/în care ne descoperim libertatea/Și noi ne atingem/dărâmăm timpul/ în care nu am fost împreună/Și ne reconstruim în galaxii”2.11.2017, 14.28 Șoldănești Timpul ne scunde.

Dar sensul ultim al timpului rămâne iubirea:  „Foşnesc frunzele amar/În decolteu sentimental/ Vreau să revin în primăvară/Prin ploaia rece devastată/Prin străzi din curcubeie înnodate/Vreau să trăiesc în primăvară/În muguri de cireşi zglobii/În care se ascund poezii/Şi fie frigul de afară/Să alunge tot ce e duios/Iar scârțâitul de metal/Să nimicească sunetul melodios/Iar eu rămân în primăvară/Închid în gânduri toamna/Îngheţ şi scriu pe frunze:/„Trăiesc în primăvară!”/ Vreau să rămân în primăvară.

 Rândurile de mai sus nu sunt decât una din multiplele decodări pe care volumul Fericirea din clepsidră al Victoriei Fonari  le poate permite.

Prof. dr. Lucian STROCHI