CORNEL  PAIU: Mai există, oare o justă autocontemplare cu antenele îndreptate către interior adică, dar cu o revelare limpede a naturii?

LUCIAN STROCHI: Da, dar fiecare poet are calea sa, sensibilitatea sa, imaginarul său. Universurile poetice nu sunt nici tangente, nici secante.

CORNEL  PAIU: O întrebare aproape banală: ce atitudine aveţi faţă de „nou” şi faţă de „vechi”?

LUCIAN STROCHI: Avem obligaţia de a privi vechiul pentru a înţelege mai bine noul. Sunt un om al echilibrului temporal, al prezentului. Trecutul îmi stârneşte compasiune sau admiraţie, viitorul – curiozitate.

CORNEL  PAIU: Când aţi simţit/ trăit/ experimentat cea mai mare tristeţe?

LUCIAN STROCHI: Atunci când am avut pentru prima dată  Certitudinea că s-ar putea ca pentru mine să nu mai existe un mâine. Nu-mi părea rău că mor, ci îmi reproşam o anume lene care mă făcuse să realizez prea puţine lucruri. Am promis, mi-am promis că, dacă aveam să supravieţuiesc, voi scrie o carte în fiecare an. Şi până acum m-am ţinut de promisiune. În 22 de ani de atunci am publicat 48 de cărţi.