O fişă de dicţionar pentru scriitorul Mihai Stîncaru ar arăta cam aşa: „Mihai Stîncaru este pseudonimului profesorului doctor Mihai Botez (născut la 28.12.1949 la Filioara, Văratic-judeţul Neamţ). A urmat cursurile liceale la prestigiosul liceu Ştefan cel Mare din Târgu Neamţ şi pe cele universitare la Iaşi la Universitatea Al .I. Cuza din Iaşi, secţia franceză – română. În 1998 îşi ia doctoratul cu teza: Mallarmé. L‘Admirable et la „divine tragedie” du litterature, (după ce fusese bursier al statului francez la Avignon), devenind din acelaşi an, lector la Universitatea din Bacău. A fost profesor mulţi ani la Liceul din Bicaz, precum şi la Colegiile Naţionale Calistrat Hogaş  şi Petru Rareş din Piatra-Neamţ.

Opera sa se împarte între cea didactică (a publicat Littérature française în 1995 şi Le texte et son double, 1998) şi cea propriu-zis literară unde putem reţine următoarele titluri: Jocul de-a cine pierde cîştigă, 1986, Fragilia (miniaturi stilistice)  -2003, Myozotis. Prostologhikon. Casa Imemorială, 2007, Un Fils à Baudelaire, 2014, Începutul sfârşitului, 2015, Noroc cu Carul Mare, 2016.

Prezent în Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ al lui Constantin Prangati (1999) şi Un dicţionar al literaturii din Judeţul Neamţ al  lui Constantin Tomşa (2014), precum şi în Antologiile lui Ante Laurian şi Emil Bucureşteanu.”

Volumul Myozotis. Prostologhikon. Casa memorială este unul eclectic, după cum ni se sugerează chiar prin titlu. Myozotis este un eseu despre floare, Prostologhikon este un „Fizilog”, iar Casa memorială un microroman.

Dar Myozotis este şi un strigăt mut de dragoste şi poetul inventează – aşa cum ne cerea T.S Eliot –  o altă voce care să-i permită un dialog (altfel eseul ar eşua într-un monolog adresat). Iubirea neîmpărtăşită are o soluţie de transfer: floarea în locul cuvântului. Iar floarea nu poate fi decât o floare albastră, floarea de nu-mă-uita (cuvânt curios, un substantiv compus din alte părţi de vorbire, aspru ca o poruncă de birjar, tandru ca o mângâiere de rază de lună).

Finalul eseului este impresionant prin lirismul înalt şi intens: „Când ai curajul şi curăţenia interioară să declari înfioratul „te iubesc” , nu spui altceva decât acest cuvânt magic: myozotis. Iar asta înseamnă mai mult decât declaraţia-şablon, înseamnă „să nu uiţi că eu te iubesc, că eşti sufletului meu o floare rară”… Şi chiar dacă nu ţi se răspund cu împărtăşirea iubirii, floarea aceasta va sta chezăşie că a avut loc, că s-a întâmplat cu adevărat, că nu s-a stins încă, precum  myozotisul ceresc din eternitate, sentimentul pe care ea îl tâlcuieşte şi-l nemureşte. În acesta este rostul ei adânc, tainic…”

Prostologhikon este un caleidoscop al măştilor, o defilare de caractere. Trec prin faţa noastră ca într-o procesiune, Marie-Tuca, Fănică Netedu, Sora Filomela, Ţâfnosul, Fugarul, Silvestri silvani, legendarul Crişănel, Bătrâneţe fără tinereţe. Marie-Tuca este o fată în casă, la o casă parohială, având griji de gospodăria părintelui, dar şi de părinte. Fată din topor, incultă, Marie-Tuca are şcoala vieţii, după cum se trădează prin acest monolog interior:

„Du-te, leloaie, îi răspunde în gândul ei ochioasa, de fiecare dată când o vede pregătită de plecare, după ce a primit fără să clipească cele multe şi amănunţite porunci pentru câte-s de făcut într-o casă mare şi simandicoasă. Du-te la parafină, ca bivolul la ghiol! Cât despre tocăniţă ori primenitul cearşafurilor, nu purta grijă! Cunosc eu bine ce-i place părintelui şi nu-i nevoie să mi-o amintească pentru a-i face pe gustul lui. Iar în aşternut curat nu mi-i tocmai urât nici mie a mă răsfăţă. Cât i-o fi sfinţiei sale sfeştocul verde, nu mă dezlipesc eu de aicea cu una cu două. Du-te liniştită la chimie, că am auzit că face tot felul de înlocuitori. Poate ţi-i găsi fericirea cu asta. Chimizează-te, că eu una, ca proastă ce mă aflu, deh, fără patalama, rămân numai la cât am învăţat de prin lume, nu din cărţi. Poftim de blagosloveşte, părinte!”

Un adevărat pamflet, curios prin abordare şi foarte bine scris e „Fănică Netedu, făurar de bombe de neutroni”. Fănică e greu de clasificat, pendulând între imbecil şi idiot, limbajul său e aproape în totalitate unul nonverbal, gestual. Iată cum îl caracterizează autorul:

„Un mecanism mai simplificat de comunicare nici că puteai întâlni în vreo altă familie, iar etalonul de primitivism în grai şi comportament era imuabil statornicit în ograda familie Netedu, precum cel al metrului de platină la muzeul din Sèvres…”

Ironia e prezentă şi în titlu: „neted” este un adjectiv în general cu valenţe pozitive, nu şi când e vorba de circumvoluţiuni.

Ironică este şi perspectiva: pentru un cretin, orice normalitate (ca aceea a copiilor săi, „şcolari  normali –nici prea-prea, nici foarte-foarte”) e suspectă de a fi genială.

„Ţâfnosul” e o parabolă a parvenitului. Bietul Sănducu e un ţâfnos iremediabil, compătimit inexplicabil de către toţi şi care ajunge în final să-şi umilească nevasta de faţă cu socrul său. Lecţia oferită „gratis” acestuia e uluitoare şi definitorie: „Dar unde pleci, tată?, se întoarse el către vârstnicul care înhămase caii şi se pregătea a ieşi pe poartă după ce terminaseră de descărcat mobila în curte. Nu te supăra că-i zic, dar dacă n-a învăţat-o măsa gospodină, o să am eu grijă ca să meargă ca pe scripeţi. Ţi-am mai spus eu: leacul e acolo, legat de iesle şi de coarnele vacii. Când mai vii pe aici, ai să vezi de-ţi mai recunoşti odrasla. Că eu, unul, în puf n-am de gând s-o ţin. Ori joacă aşa cum îi cânt, ori la loc comanda. Aşa să ştiţi, că dacă nu-s lung, nici chior sau prost nu sunt. Lui „săracul Sănducu” i s-a cam umplut paharul. Să nu dea pe lături, că frige tare.”

„Fugarul” e o scriere ce derivă dintr-o poezie celebră a lui Lermontov Begleţ (Fugarul) (deschid aici o paranteză: nu ştiu dacă scriitorul încurcă voit sau nu autorul poeziei, atribuind-o lui Puşkin. Scriitorul priveşte oarecum detaşat-ironic limba şi literatura rusă; de altfel şi mottoul este parţial incorect: „lani”, nu „lano”). Treptat scrierea devine una autobiografică cu un subiect derizoriu: un copil fuge de acasă de teama pentru a nu fi pedepsit de tată pentru un caiet mototolit al unui coleg). De altfel, ceea ce uneşte cel puţin încă trei scrieri ale lui Mihai Stâncaru este raportul fiu-tată (e vorba de Casa Imemorială, Începutul sfârşitului şi Noroc cu Carul Mare).

Evident, câştigă de fiecare dată tatăl, aşa cum se întâmplă şi între înfruntările dintre Franz Kafka şi tatăl său, sau între J. P. Sartre şi tatăl său.

Brutal, intransigent, fixist, inflexibil, depăşit, primitiv, ultracorect (şi această calitate e privită ca un defect!), incapabil de dragoste, lipsit de orice simţ estetic (florile sădite de mamă sunt privite ca o pacoste), Tatăl apare în toate aceste scrieri cu toate aceste atribute, devenind un personaj intens negativ. Apropierile de Ilie Moromete sau de Ştefan a Petrei nu se susţin, aceştia având adesea tresăriri de umanitate.

Argumentul Casei Imemoriale e o mostră de limbaj „rococo” , un text îmbibat de trimiteri savante, de racursiuri, de reveniri, de teme cu variaţiuni. Eseul – căci Argumentul asta se vrea – este greoi, rebarbativ, cere multă tenacitate din partea cititorului. Iată un citat, amplu, dar cred, definitoriu: „Cititorul interesat de substanţa acestei scrieri va descoperi în aceste rânduri file din cronica difuză, declarat subiectivă, a unui loc aparent „fără însuşiri” (ohne Eigenschaften”, ca să mă sprijin pe o sintagmă dintr-un celebru scriitor, citat dar nu prea citit: R.Musil). În măsura în care faptul acesta însuşi poate căpăta valoare justificativă, o relevanţă suficientă demersului rememorării, s-ar putea ca tocmai în prezentarea impactului acestor însuşiri, ocultate, asupra conştiinţei cuiva, prin forţa lor revelatorie – şi infiltrate cauzal în existenţa sa – să rezide interesul întregului act nostografic. Personal vorbind, „nu le-aş fi căutat, dacă nu i le-aş fi găsit deja”, vorba subtilă a unui gânditor de odinioară. Întreprinderea mea asupra înfăptuirii căreia am şovăit îndelung – frământându-mă precum un ipohondru care refuză să-şi facă analize medicale de teama de a nu descoperi, doamne fereşte, în corpul său boli sau stări care l-ar afecta în primul rând psihologic, preferând, la o adică, să-şi înfrunte sfârşitul prematur fără a cunoaşte  şi din ce cauze patologice anume i se trage – este una tardivă şi, ca atare, minată aprioric de spectrul impreciziei şi a aleatoriului. Negreşit, nu de memorialistică seacă şi, în definitiv, inconturnabil banală ori prezumţioasă va fi vorba aici, ci de o tentativă de a elucida acele cauze, categoric subiective, care m-au făcut să fiinţez mai bine de o jumătate de viaţă într-un mod pe care, cu sinceritate, nu mi l-am putut explica lămurit niciodată. Dar care, cu deplină certitudine, nu e doar metafizic. Fireşte, nu cred nici un moment că toţi cei care ne revendicăm teritorial din acel loc vor fi reacţionat în existenţele lor aidoma mie sau vor fi fost marcaţi în acelaşi fel sufleteşte de către el. El îl numesc aici cu termenul de „casă” (influenţat poate şi de un termen spaniol: caserio, ce ar traduce mai adecvat echivalenţa casă-cătun), iar asta în virtutea nu doar a unei simple potriviri de conjunctură stilistică, printr-o sinecdocă, pentru că vocabula în sine poate fi citită şi ca o locuţiune conjuncţională („ca să”), de plasat înaintea vreunui verb cu valenţe explicative pentru tot neînţelesul de până atunci.”

După o asemenea „Introducere”, e clar că textul romanului devine perfect traductibil.

Scriitura lui Mihai Stîncaru aduce mult cu cea a scriitorilor francezi din „noul roman”: un lung, incitant şi epuizant  eseu despre orice, descrieri memorabile, dialoguri esenţializate, naraţiune aproape inexistentă Diferenţa e doar aceea că scriitorii francezi sunt citadini, iar Mihai Stîncaru e un rural. Imaginea bunicului care îşi duce nepotul să-i arate casa în care  s-a născut rămâne memorabilă, semănând cu unele imagini mitico-simbolice ale lui Zola şi Rebreanu (scena sărutatului pământului). După cum ineditul eseu despre bălegar aduce mult cu digresiunile lui Victor Hugo din Mizerabilii, acesta descriind canalele din „pântecele Parisului”.

Foametea, reală, trăită de români, dar îndeosebi de moldoveni în 1946-47 este surprinsă cu pană de maestru, demnă de un H. Bosch: „Oamenii se slăbănogiseră şi, din această cauză, se urâţiseră atât de tare, încât îţi era frică să te întâlneşti cu ei pe drum, mai cu seamă la vreme de seară. Ochii le străluceau în cap precum cărbunii aprinşi, iar dinţii păreau a li se fi ascuţit şi alungit ca la lupi. Mulţi zăceau prin şanţuri ori pe câmpuri, nefiind în stare să se mai ridice de unde picaseră şi să pornească spre casă. Ajunseră a roade urzici şi măcriş, să înghită fierturi de lucernă, din care cauză făceau ocluzie intestinală sau constipaţie cronică şi cu asta ajungeau direct la cimitir, după ce se chinuiseră cumplit şi urlaseră de dureri insuportabile până ce le plesneau măruntaiele greu încercate”.

Monologul interior este bine realizat, convingător, eul auctorial încercând rezolvări adesea hilare sau având reacţii autiste (în „viziunea” tatălui).

Luciditatea îi permite autorului şi o convingătoare autoanaliză: „Fragmentare, neobediente nici unei cronologii stricte, e: Fragmentare, neobediente nici unei cronologii stricte, exterioare biografismului canonic şi întocmite după hazardul amintirii celui care le încredinţează pentru prima dată hârtiei – un depozit abia cu ceva mai „sigur” decât memoria -, consemnările de faţă nu-şi propun decât să smulgă din imperiul nevăzut al tăcerii dizolvate crâmpeie de viaţă, precum dârele de fum în văzduh, atestând, înainte de a se destrăma, prezenţa unui foc undeva prin preajmă.”

Copleşitoare rămâne pentru cititor imaginea bunicului matern, un biruitor. Autorul se mărturiseşte: „Mai rămânea doar ca, pentru o pioasă reconstituire, să-l salvez de la riscul nefast al literaturizării ieftine şi oţioase, ţinându-l la distanţă de orice ambiţie de „bildungsroman”. Aveam aşadar, de ales între termenii duri ai unei alternative finale: să las statuia perfectă în stadiul ei virtual – al blocului neîncolţit de dalta cioplitoare – ori să risc produsul râvnit prin improbabila ştiinţă a producerii… A primat, într-un târziu, cea de a doua opţiune.”

Viziunea romanului este totuşi una romantică. Doar romanticii vorbeau, de la romani citire, de „genius loci”, adică de „spirit al locului”. Ori de aici vine geniul, concept atât de iubit de romantici…

Casa Imemorială e mai mult decât o casă a amintirilor. E un loc geometric al unor întâmplări întâmplate sau nu, dar deloc întâmplătoare.

Lucian STROCHI