Covorul Regal al Alexandrinei Camelia Mancaş este o carte greu încadrabilă ca specie şi chiar ca gen literar. Se deschide cu o prefaţă „Istoria” lirico-epică (se poate şi aşa ceva!) avertizându-ne asupra viitoarelor pagini: „Istoria –arbore misterios,/răsărit dintr-o scânteiere a două pietre într-o vatră,/peste care o altă scânteie,/de geniu luminată, a un ei minţi „elevate”,/a pus câteva găteje uscate./”

Povestirea „Covorul regal” pare una din povestirile din Hanul Ancuţei de Mihail Sadoveanu (mai ales că toposul ei este foarte apropiat, doar la câţiva kilometri de cel al Hanului.

Spre deosebire de Mihail Sadoveanu care prin povestirile sale mitizează, Alexandrina Camelia Mancaş priveşte istorie, faptele, întâmplările diacronic, venind cu o altă filozofie, tot populară: „Apa trece, pietrele rămân.” „Sau altfel spus, analogic: Timpul trece, oamenii rămân”.

Covorul regal are rolul de obiect, de simbol şi de metaforă. Ca obiect el este o moştenire sacră, transmisă cu infinit respect, din mână în mâna. Ca simbol el reprezintă unul dintre cei doi arbori existenţiali şi esenţiali al noştri: Regalitatea şi Familia. Ca metaforă, covorul regal este un steag al demnităţii naţionale.

Asemenea unei ferestre permanent deschise, covorul regal traversează epocile istorice, trăieşte un destin comun cu cel al oamenilor.

Covorul regal este o imagine a dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen prilejuită de „jubileul” din 1906, atunci când s-au sărbătorit 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Covorul e parcă viu şi năpârleşte de mai multe ori, fiind când covor, când tapiserie, când steag, când prapore, când plapumă, când obiect de patrimoniu, când dar regesc, dăruit unui rege.

Dar în povestire aflăm şi de o altă dinastie, la fel de ilustră, cea a Dabijenilor (de Dabija-Voievod vorbeşte chiar Eminescu) o dinastie ţărănească, pământeană, amestec de răzeşi şi de târgoveţi, dar mai ales de luminători ai satelor de învăţători.

Tonul povestirii este sfătos, îndesat, cu multe regionalisme care nu deranjează, dimpotrivă dau o cuvenită culoare locală.

Descrierile sunt admirabile, proaspete, mucalite, uneori lirice: „Rămas singur, călăreţul nostru rupse un smoc de iarbă şi buşumă spatele uscat al calului. Scoase din taşcă un măr sântilesc şi muşcă din el cu sete. Privi în jur alene, se uită spre apus, unde soarele începuse să scapete, şi gândi că va ajunge acasă odată cu aprinsul lămpilor. Închingă şaua pe murg şi, printre caii dezhămaţi ai megustoresei, se apropie de carele goale”.

Povestirea devine reportaj spre final, când personajele capătă identitatea lor reală: Adina, purtând prenumele celor doi părinţi ai săi: „Alexandrina-Camelia Dabija, s-a căsătorit cu Mihai Emilian Mancaş, fostul ei coleg de bancă în clasa ultimă, de la Colegiul Naţional „Petru Rareş” din Piatra Neamţ.

Mihai Emilian, fiul învăţătorilor Maria şi Nicolae Mancaş din Dobreni, dascăli renumiţi, a absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti, devenind profesor de limba şi literatura română şi director al Liceelor „Carol I” din Bicaz şi „Petru Rareş”, apoi profesor la Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş” din Piatra Neamţ, publicist şi scriitor apreciat.” Evident, Alexandriana este autoarea „Covorului regal”.

Ceea ce impresionează în acest volum este dârzenia unor oameni, eroismul lor cotidian, adesea anonim, puterea de a o lua oricând de la capăt. La fel, covorul regal, găurit, mânjit cu cerneală, ascuns, trecând prin  suferinţe aproape omeneşti este un adevărat stindard de luptă şi de continuitate.

Ultimii boieri din Talpa continuă povestirea din prima naraţiune (ca ton, ca rostire, ca univers ţărănesc) gravitând în jurul altei dinastii: Stan.

Ingenios, povestirea propriu-zisă este scurtcircuitată de relatările orale: Un personaj, Vasile Stanu, aminteşte izbitor de un Ieremia Concu (Honcu) de la Tazlău, personaj real, dar şi erou al lui I. I. Mironescu, amândoi având o voce de tunet: „Conaşul era înalt, solid şi cu voce de tunet, povesteşte mătuşa Catinca. „Antoane! Hei! Antoane!” strigă Conu Vasile de la fereastra de miază zi a conacului. Toată suflarea, preţ de doi kilometri în jur, ciuleşte urechile…”

Alexandrina Mancaş excelează în prezentarea detaliilor. Iată o fotografie de familie: „Câtă naturaleţe în privirea deschisă şi expresia de sinceritate a bărbatului, ca după rostirea unei întrebări de pe buzele ascunse sub mustaţa stufoasă, arcuită şi ascuţită la vârfuri! Şi „vestonul”. nu neapărat nou, cu batistă la butonieră,lăsând să se vadă lanţul triplu al ceasului din buzunarul vestei, prins în cheotoarea acesteia, la îndemână, pentru a putea fi consultat la nevoie. Gulerul înalt, papionul, manşetele albe ieşite discret din mânecile vestonului, pantofii bine lustruiţi completează imaginea unui bărbat deprins să se poarte în societate, inteligent şi mulţumit de sine. Ea, mai tânără decât el, avea o fundiţă prinsă în coafura „montantă”, la modă în acea vreme. Era încadrată de o bluză vaporoasă cu guler înalt, cu mâneci bogate, strânse la cot. Purta un lănţişor fin, probabil de aur, atârnat până la brâu, o fustă în clini de culoare închisă, lungă, atingând pământul. Mimica ei degajă siguranţă, ascunsă sub un zâmbet timid.Mâinile, cu mănuşi lungi, fără degete, ascund probabil semnele muncii. Mâna stângă se sprijină de braţul drept al soţului, iar dreapta susţine neglijent, de lănţug, simbolul tihnitei lor prosperităţi, o mică poşetă cu închizătoare metalică.”

O altă povestire memorabilă e Soţie de vânător. Aici Alexandrina Mancaş trece prin toate ipostazele posibile: de la soţia îngrijorată  la gospodina bucuroasă de oaspeţi, de la gonaci la vânător, cu şi mai ales fără puşcă, de la o femeie singură, aparent vulnerabilă la trăgătoarea de elită, de la martorul tăcut la povestitorul plin de umor şi melancolie. Personajele sunt reale sau imaginare; oricum unele se recunosc uşor deghizate, cum ar fi Ghiţă Amaicei şi soţia sa Virginica.

Căutarea soţului este o adevărată iniţiere, o intrare într-un labirint plin de obstacole: „În maşină-i cald şi vălul de dulce inconştienţă, care a pogorât peste  mine odată cu pătrunderea pe acest drumeag lateral, departe de şoseaua circulată, în vânt aspru şi în plină noapte, stăruie mângâietor, liniştitor. Cu mănuşile şi cizmele mele, cu cele trei garoafe roşii primite în dar la vremea înserării, cu luminile de bord care sclipesc fosforescent, cu haina de blană care se odihneşte pe fotoliul din dreapta, închipuind un tovarăş de drum adormit –parcă aş face parte dintr-o poveste de iarnă, auzită în anii prunciei. Farurile maşinii se lipesc, tentacule luminoase, de pereţii abrupţi ai troienelor de pe marginea drumeagului. Am intrat în sat; singurul indiciu este întunericul şi mai adânc al acestei nopţi de iarnă, peste care stau vălătuciţi norii grei, de zăpadă. Garduri întunecate, porţi ferecate, copaci despletiţi patetic astupate de nea, stau de strajă pe malurile înalte, tăiate la linie de utilajele de deszăpezire. Nicio lumină la ferestre…”

Adesea scriitoarea se arată a fi o demnă urmaşă al lui Calistrat Hogaş, vădind un simţ real al enormului şi o „înscenare” inteligentă.

Lirică, amintind pe „Puiul” lui Brătescu-Vineşti e ultima povestire, „Gugu”, care are totuşi un final fericit, ca o poveste.

Alexandrina Mancaş are toate  calităţile unui prozator adevărat: narează bine, convingătore, având autoritatea unui „povestaş”, descrierile sale sunt impecabile, limbajul este adecvat, distilat savant, neevitând nici arhaismele sau regionalismele, nici neologismele, dialogurile sunt scurte, nervoase, esenţializate, simbolurile bine cumpănite. Peste toate, adie un umor lilial, precum şi o înţelegere superioară a destinului nostru, uman şi efemer.

Convertită la pictură, îi urez Alexandrinei să părăsească totuşi, din când în când, pânza pentru hârtie şi să picteze, nu cu ulei, ci cu mierea cuvintelor.

Lucian STROCHI