GABRIELA LIVESCU – DESPRE INTRU(P)CHIPAREA POEMULUI

Gabriela Livescu se află cu această carte (Amurg în lume, Editura Timpul, 2017) la o a treia apariţie editorială, după Amo, ergo sum (1995) şi Eternul acum (1999).

Temele majore ale poeziei sale rămân iubirea, cuvântul şi religiosul (transcedentalul).

E o triadă puternică, aflată într-un echilibru dinamic.

Desigur, fiecare temă se despleteşte apoi în motive literare, provenite din câmpul lor semantic.

Astfel iubirea înseamnă şi transfigurare şi jertfă, pasăre, pasăre albastră, ideal; cuvântul e vers, silabă, poezie, cântec, descântec, rostire, dialog; transcedentalul se poate conjuga cu divinitatea, logosul, aspiraţia, cunoaşterea, miracolul.

Între iubire, cuvânt şi religios există un raport de inerenţă; în acest fel motivele dintr-o temă pot completa o altă temă, se pot refugia în alte motive, de aici şi echilibrul dinamic de care vorbeam.

Un al doilea echilibru, echilibrul indiferent (- numit aşa doar în fizică; în realitate e vorba de centrul de unde poate pleca atât ascensionalul, cât şi descensionalul )(v. al doilea capitol al volumului intitulat:  Câte înălţime, câtă genune), implică atât explozia cât şi implozia, obţinându-se astfel respiraţia, atât umană, cât şi divină: „Şi iar răsar, şi iar apun,/şi mă cuprind…/şi mă desprind…/când mă înalţ/şi mă supun, şi iar răsar,/ şi iar apun. Mă-nvolbur…” La capăt de cer.

Lupta cea mare o dă poeta cu cuvântul, acesta apărând oricând, oriunde şi oricum, cum este şi în această frumoasă parabolă: „Se-aud paşi de soldaţi/ au şoptit cuvintele…//Ne vom îmbrăca în zale,/au strigat cuvintele./În războiul tuturor/împotriva tuturor/nu se aude nici un Stradivarius//Ne vom ascunde în munţi/Şi-n psalmi,/şi-au arătat strategia cuvintele/vom incendia zările şi punctele cardinale,/vom otrăvi parafrazele/şi vom înălţa incantaţii/şi vom primi ajutor…//Se-aud paşi de soldaţi, /Cuvinte…încălţaţi-vă bocancii!…” Războiul cuvintelor.

Gabriela Livescu crede în puterea cuvintelor: „Cuvintele /ca paseri pe ramuri/au glas de diamant//Cine a văzut/ cuvintele/îmbăindu-se în raze de lună,/luându-şi apoi straie felurite,/pe sine rostindu-se /cu glas de diamant//Ele ating frunţile poeţilor,/ca sirenele care ademenesc călătorii mărilor în larg.” Pe sine rostindu-se.

Cuvintele pot produce descântecul: „Când visam, visam măiastru,/ ţineam timpul de căpastru,//Astăzi nu mai pot visa, mă doare un gând şi-o stea,//Alabastru, alabastru,/Mi-a crescut un munte – albastru,//Peste gând, peste visare,/peste versul care doare.” Vis albastru., pot facilita dialogul cu divinitatea: „Tu eşti creaţia singurătăţii mele/Şi a vocaţiei mele de-a iubi,//Eu sunt creaţia dumnezeirii Tale/Şi-a vrerii Tale de-a mă nemuri.// Eu sunt creaţia singurătăţii tale, /Conjugi cu mine verbul a iubi.//Rămân creaţia nemuririi Tale/Şi-a vrerii Tale de-a mă îndumnezei.” Sunt vrerea ta., pot alcătui o limbă ideală: „E un fel de-a vorbi ideal/despre vis, despre mare şi astre//E un fel de-a vorbi ideal/despre slăvi şi iubire şi aripi albastre//E un fel de-a vorbi despre noi/despre a deşertăciunii sinteză, /când/eternizând ideal/Tristan şi Isolda intră-n asceză.” Limba ideală, pot crea iluzia posibilului în imposibil: „Când vom fi crini,/sau poate vom fi îngeri, / ne vom iubi ca-n vechile romane,/voi fi regina de caro,/sau poate chiar madona gândurilor tale.” Mireasmă de imposibil, pot atrage atenţia asupra unei lumi reificate, robotizate, mecanicizate: „Trăim un secol în care/secunda abia o putem duce/Robotul semnează mandate,/Iisus lăcrimează pe cruce.///Un strigăt de-albatros vestejeşte un amurg./Cuvintele lumii sunt arse pe rug.” Amurg de lume, pot genera timpuri, anotimpuri şi spaţii noi: „Se-nserează în poem./Cuvintele sunt ezitante,/Silabele îmi definesc/Lumina clipelor deşarte//Şi tot ce ni se-ntâmplă e mai presus de fire…/În drumul către astre/Străbatem prin iubire…” În amurg, pot defila într-un marş triumfal: „Voi aţi crezut că ne vom teme/de-a voastră şaradă,/ că ne vom resemna în ritm de baladă.//Pe colţuri de cuvinte simt ropot de-alte vieţi/peste poverile lumii/adesea apar dimineţi.” /Intermezzo I, pot genera parabole rezolvate tehnic prin anafore: „Când cade ploaia/nimic nu rămâne la fel/De pe acoperişul lumii/un captiv rosteşte cel mai înflăcărat discurs/despre libertate./Când cade ploaia/nimic nu  mai rămâne la fel,/ Un orb vorbeşte în piaţa publică/despre neatinsul discurs al luminii. /Când cade ploaia/nimic nu  mai rămâne la fel,/Nimic mai cumplit decât scrisoarea despre iubire a celui lipsit de iubire /Când cade ploaia/nimic nu  mai rămâne la fel,/Sfâşietoare e starea de spirit/a celui ce nu mai poate visa. /Când cade ploaia/nimic nu  mai rămâne la fel.” Când cade ploaia, pot  oferi versuri lucide asupra dramei lumii contemporane: „Când lumea de azi e tot mai inertă,/Planeta Pământ a intrat în alertă,/Şi străzile lumii sunt tot mai pustii/E-amară onoarea de-a fi printre vii…// Viaţa devine tot mai incertă/Planeta pământ a intrat în alertă,/Dar cum să-mi alin sufletul grav,/Când vulturul lumii e tot mai bolnav?” Bolnav, vulturul lumii, pot radiografia liric tristeţea metafizică a unei ţări: „S-au stins  luminile-ntr-al tău altar/o,ţară, condamnată la tristeţe,/toţi trubadurii sunt în închisori,/ iar bucuriei nu-i mai dau bineţe.//În munţii noştri iarăşi a nins/pluteşte-n văzduh o stare de plâns – //Ţară de lacrimi,/ţară de mir,/poporul tău e veşnic martir!” Altar

Religiosul creşte din arborele viguros al verbului şi poemele având această temă sunt dintre cele mai consistente, poeta având un auz perfect, reţinând cadenţele, sonorităţile şi parfumul textului religios, convertindu-le în parabole: „Am urcat treptele singurătăţii/şi am strigat:/ „Sunt  singură, sunt singură, Doamne!”//Un glas mi-a răspuns: „Continuă să urci,/Eu sunt mereu cu tine”…” Singură, sau: „La ceasul de seară, în vrednic apus,/rostea pelerinul întru Iisus/o rugăciune cum nu s-a mai spus:// „Numele Tău, desăvârşirea mea./Ce-ar fi pământul fără dragostea Ta?/Vrerea Ta, desăvârşirea cea lină,/în numele tău cobor,/dar mă-nalţ spre  lumină!” Pelerinul rus, şi încă: „Un gând străbate firea:/-Scoală-te, Lazăre, bat clopote-n cer!//La cumpăna dintre gând şi zenit/visează cuvântul în floare de mirt,/Logosul mistic îmi seamănă-n minte,/Lumina din suflet şi roua din cuvinte” Mistic.

Dar nu întotdeauna  lupta cu cuvântul are ca învingător poetul şi în această recunoaştere vedem nobleţea eului liric al autoarei: „Mă invadează cuvinte de iubire/în sunet de clopot cuvinte mă răzbat// Cu fruntea în senin visez enigme,/ care-ar fi fost, dar nu s-au întâmplat” Senin.

Deruta vine şi din multitudinea posibilităţilor, din incapacitatea noastră de a cuprinde lumea întrupată în cuvânt, generându-se astfel interogaţii şi exclamaţii retorice: „Câte enigme, câte cuvinte/ câte ecuaţii, câte chei/ ascunzi în minte,//Câte înălţimi, câtă genune,/câte idealuri cuprinde-al tău nume…” Câte enigme.

Religiosul, ascensionalul, cuvântul se împlinesc şi se mântuiesc prin iubire: „Ca să te uimesc/au înflorit azi-noapte magnoliile -/Am pus dimineaţa la picioarele tale,/ m-am înveşmântat în azur,/ ca să te uimesc…//Pasărea Paradis a cântat un cântec de dragoste.//M-am trezit îmbrăţişându-ţi umbra,/ sărutul strălucea în palma răsăritului//Pasărea Paradis  a cântat un cântec de dragoste…” Pasărea Paradis, sau: „Când te-mbrăţişez/sufletul meu naşte ceruri/ şi paseri/şi triluri/şi cânturi şi sori/naşte sufletul meu.//Nu pot să-mi explic/de ce pe mâini/am urme de stele.” Urme de stele.

Poeta poate mima inocenţa şi ingenuitatea: „Învaţă-mă cum trebuie să iubesc/să nu ating nici un zâmbet/ de floare//Învaţă-mă cum să iubesc/fără să ating nici un asfinţit /de soare// Învaţă-mă cum să iubesc/fără să-ating murmur de ape/şi nici a zilei cunună// Învaţă-mă cum să doresc/fără să ating vreun răsărit de lună.”  Am să zbor.

Înarmată astfel, poate rosti senină hiperbole augmentative: „O mie de ani se prăbuşesc în mine,/când mă priveşti/fără s-amâni…” Duh de iubire sau: „Nu plânge. Nu mai pot să rezist/la atâtea şi atâtea vibraţii…/Nu vezi că în ochii mei trişti/în zori îmi apar constelaţii?” Elegie II.

Iubirea se poate clădi pe încredere în partener: „Clădeşte lumea pe lacrimile mele,/clădeşte lumea/pe gânduri de argint,/ţi-am spus adeseori/şi ştii că nu te mint.” Zăbovesc în vers.

Pasărea şi albastrul sunt elemente heraldice de preţ, reunind cuvântul, transcendentalul şi iubirea: „Când lumea trecuse-n angoasă/Vânătorul a ucis o pasăre albastră.// Zările par sfâşiate de plâns,/Pe drum aleargă fără ţintă un mânz.//Şi nici viaţa nu mai e aşa de măiastră,/  Vânătorul a ucis o pasăre albastră.” Pasărea albastră, sau: „Atât de albastru cerul/ îmi preface inima/în harpă.” Atât de albastru, şi încă: „Şi nu mai ştiu cum/Dar m-a cuprins un fel de înserare…/Un albastru măiastru/Se-ndreaptă către mare – //O stea abia născută/visează în zadar/Pe-un cer cândva albastru/Acum de chihlimbar.// Şi nu mai ştiu cum/Dar m-a cuprins un fel de înserare… „Înserare.

Albastrul  -simbol al nostalgiei, al infinitului – este culoarea neculoare a cuvântului, al iubirii, al religiosului: „Idealul nu-i decât o câmpie albastră/Şi tu n-ai să încetezi să uimeşti” Câmpia albastră.

Eul liric poate fi o pasăre, un ideal neîngrădit: „În eul meu profund/se-ntâmplă să m-ascund,/şi braţele-mi întind/când vreau să mă cuprind.// În eul meu profund/ şi ceriuri îmi desfac/şi paseri îmi înalţ,/ în eul meu profund” Şi ceriuri… şi paseri.

După iubire şi întâlnirea cu transcedentalul, ascensionalul, religiosul e necesară întoarcerea la cuvânt.

Desigur, avem nevoie se sinestezii: „Visam să te-ntâlnesc într-un amurg/ cu gust de cireşe amare…Prescris, de jerftă: Mă port senin /prin ploaie de vocale/Ce taine, ce mistere aş avea,/Aş bântui în lumea de himere,/De n-aş avea luceferi aprinşi în palma mea…” Mă port senin, de întâlnirea unui text prestigios cum e cel din psalmul 136, tradus între nemurire de Dosoftei în Psaltirea în versuri, la care poeta adaugă pe „Poesis”: „La malul tău, Poesis/am şezut/şi-am plâns.” Confreria cuvintelor.

Se produce iluminarea: „Prin nopţi tăcute /căutam un mâine./ Cuvântul nerostit/chiar mirosea a pâine…//Salcii plecate în păreri de rău/răsfrâng lumina vie din cuvântul tău.//Un necuprins străbate searbădul eter,/vocale despletite se-ndreaptă către cer” Iluminare.

Cuvântul de început se poate astfel întru(p)chipa în gând: „A fost rostit cuvântul./În apele astrale se oglindeşte gândul.” ***

Gabriela Livescu este un poet rar, capabilă să-şi însceneze incredibile ingenuităţi şi în acelaşi timp să manifeste o siguranţă de sine puţin comună. Luceferii din palma sa pot fi luceferi, dar pot fi şi urmele rănilor după Răstignire. Sau răni pe care le poţi căpăta în urma unui cataclism cu adevărat cosmic, dintr-un zbor prea rapid, al unui gând astral.

Rostirea ei poetică plecă din discursul religios, din felul de a lucra cu cuvinte rare, nu arhaisme, ci cuvinte întrate într-un fond principal de simţite şi gândire.

Hiperbola, oximoronul, anafora, metafora se împletesc firesc şi constatăm, cu plăcere sau uimire, faptul că textului nu i se poate adăuga nimic.

După cum, absenţa unui cuvânt adecvat, unic, ar prăbuşi o parabolă.

Poeta umanizează universul, cosmicizându-l întâi şi făcându-l astfel accesibil şi muritorilor de rând.

Subtitlul volumului, Poeme la capăt de cer, nu vine din orgoliu, ci dintr-o umilinţă bine distilată.

Lucian STROCHI