UN DEBUT NEOBISNUIT, ATIPIC (1)
Prin volumul „Castelul din infern”, Editura „Papirus Media” ne propune un debut neobişnuit, protagonista „adjectivării” fiind tânăra YASMINE I. BONCIU despre care nu ştiu prea multe lucruri, decât că este romaşcană şi că actualmente este studentă la Cluj.
Debutul este într-adevăr neobişnuit, fiind vorba de un roman de peste 560 de pagini şi cu o structură extrem de ambiţioasă.
Desigur, ca orice debutant, Yasmine vrea să epuizeze subiectul şi să demonstreze că romanul este un gen proteic (poate lua orice formă) şi haplologic (poate înghiţi orice altă structură epică, lirică sau dramatică).
Paradoxal, „Castelul din infern” nu este un roman, ci o nuvelă extrem de dezvoltată, arareori nuvela (ca specie) depăşind o sută de pagini. Sunt extrem de puţine personaje în această operă, puţine chiar şi pentru o nuvelă. Naraţiunea lipseşte în mare parte, pendulările din vis şi realitate fiind periodice, dar nemotivate prin momente ale subiectului. Se obţine însă o dilatare extraordinară a timpului, acesta devenind durativ, chiar etern, cu personaje îngheţate la vârsta efebilor. De aici şi multă, foarte multă analiză, scrierea apropiindu-se, prin intensitatea analizei, de unele piese ale lui Camil Petrescu, dar mai degrabă de scrierile lui Gib Mihăescu („Rusoaica”, dar şi „Donna Alba”).
Decorul este gotic, recognoscibil la atâţia autori (Mircea Eliade („La Ţigănci”), Dan Brown („Codul lui da Vinci”), Kafka („Castelul”), chiar Borges („Biblioteca din Babilonia”) şi Eco („Numele trandafirului”), toţi aceşti autori întâlnindu-se sub semnul labirintului, atât de drag tuturor.
Iată un exemplu edificator:
„M-am întors cu spatele la uşă privind în jurul meu. În dreapta erau dormitoarele, ne mai aflându-se vreo altă uşă. În stânga, erau două uşi duble la o distanţă mare una de alta, arătând că erau două încăperi voluminoase, cele două alcătuiau împreună aproximativ aceeaşi arie pe care o ocupau ambele holuri de dormitoare. În faţă, se aflau alte două uşi, dar după distanţa la care erau plasate una de alta se vedea că cele două încăperi nu erau la fel de voluminoase ca celelalte, dar tot erau destul de mari.”
Scrierea este greu încadrabilă, naratorul fiind, din perspectiva Istoriei narate, când obiectiv-neutru extradiegetic, când (mai rar heterodiegetic şi atunci romanul capătă o tentă realistă, când subiectiv-implicat, orientat spre zonele ascunse ale sensibilităţii umane (dialogul se transformă în monolog adresat şi apoi în monolog interior), când narator personaj fiind intradiegetic şi autodiegetic, relatând faptele din perspectiva participării directe la evenimente, imprimând naraţiunii un caracter intens subiectiv prin folosirea persoanei I gramaticale, subordonând trecutul şi viitorul (analepsele şi prolepsele), precum şi prezentul, memoriei, nu întotdeaauna fidele, de unde şi ambiguitatea, când narator-martor homodiegetic povestind faptele din ipostază neutră sau implicat afectiv, când martor-mesager, extradiegetic şi homodiegetic, prezentând receptorului o întâmplare istorisită de altcineva.
Din perspectiva Discursului, naratorul este când ominscient şi omniprezent, când narator-reflector, când narator-autor.
„Castelul din infern” poate fi citit ca şi un basm, cu destule elemente ale acestei specii epice: există un singur protagonist, decorul este „de basm” (un castel), avem şi o prinţesă răpită, un zmeu (antropomorfizat totuşi), monstrul (chiar dacă e unul mitologic), celălalt tărâm, totul e în alb – negru, pozitiv – negativ.
Romanul poate fi un bildungsroman (chiar dacă formarea protagonistului este lentă, din cauza „suspendării” timpului), un roman de dragoste, chiar dacă eroina rămâne mereu o potenţială îndrăgostită, un roman romantic, o reverie, un roman epistolar, un roman gotic, un roman horror, un roman cu multe chei, dar şi cu mai multe uşi, un roman iniţiatic, un roman oniric (visul este un element esenţial şi substanţial al volumului), un roman mitico-legendar, personajelor reale corespunzându-le personaje legendare, „fisura” asigurând-o, aşa cum intuiam, Hayes, devenit prin înlocuirea necunoscutei „y” cu „d” – Hades şi de aici o întreagă familie ce cuprinde fraţii (Poseidon, Zeus), surorile (Demetra, Hera, Hestia) şi obligându-ne, printr-un proces de epură, să-l considerăm pe Ray ca fiind Apollo (zeul luminii). Avril ar fi fost (logic) Demetra, dacă nu ar fi pendulat între două lumi, preluând rolul Persefonei. Decorul e completat de râuri: Acheron, Styx, Lethe, Phlegethon, Cocytus, de „ţinuturi” (Tartar, Elysium) de cai (Dove, Reven), calul fiind, cum se ştie, la începuturi simbol psihopomp şi terimorf, devenind ulterior un simbol al vieţii. Naraţiunea devine astfel o scriere stratificată, paralelă.
Personajul tiranic al textului este Avril, o tânără năpârlind de câteva ori, (în Prolog are doar cinci ani).
Iat-o într-un autoportret complice:
„Deşi aveam numai un metru 65, aveam picioarele destul de lungi pentru înălţimea mea şi erau foarte zvelte şi graţioase, părând că nu se mai termină, datorită prosopului care-mi ajungea la jumătatea coapsei. Şoldurile nu erau foarte pronunţate, însă se potriveau perfect cu cele 47 de kilograme ale mele. Talia este probabil unul dintre lucrurile care ţin cel mai mult, era incredibil de subţire. Pieptul meu, nu prea voluptos, îmi scotea în evidență talia de viespe. Gâtul, deși era subțire, îmi sublinia linia puternică și hotărâtă a maxilarului. Fața mi se înroșise de la apa fierbinte, dar asta nu-i ascundea limpezimea și armonia buzelor ușor pline și a nasului cârn. Părul, care de obicei stătea în bucle mari, era acum drept şi cu o tentă mai închisă, era aproape negru, pe când el avea culoarea ciocolatei cu lapte. Nu arătam atât de rău, arătam chiar …bine, deşi niciodată nu o să fiu mulţumită de aspectul meu.”
Romanul pare o ucronie şi o utopie, cu rezolvări de tip Cuvier, refuzându-se evoluţionismul şi acceptându-se teoria catastofică. Comentariile sunt uneori jurnalistice, dar desluşesc în ele şi un sens ironic:
„Globalizarea a atins nivelul ei maxim. Limba vorbită în toată lumea este engleza, dar în familie se vorbeşte limba maternă, singurul lucru care mai aminteşte de vechile rădăcini, restul aparţine trecutului. Însă, chiar şi după sute de ani, sunt colţuri ale lumii în care nu s-a schimbat nimic după marele dezastru, totul rămânând sub apă, pământ şi piatră.
Poluarea este minimă. Nu se mai folosesc maşini private, singurul mijloc de transport existent este cel în comun. Tehnologia este avansată cum era odată, dar lipsa forţei de muncă încetinește producţia de materie primă pentru diverse maşini, aparate şi chiar unele obiecte esenţiale pentru viaţa de zi cu zi. Numai cei cu adevărat bogaţi îşi permit să aibă maşină, dar taxa de poluare şi de benzină (fiindcă utilizează o resursă epuizabilă a omenirii) este atât de mare, încât abia o pot folosi.
Datorită nenumăratelor schimbări, omenirea a trebuit să mărească viteza de…… Dacă în urmă cu câteva secole îţi definitivai cariera la 30 de ani, acum ţi-o definitivezi la 20. Copiii îşi încep pregătirea pentru carieră încă de la 12 ani şi la un nivel intensiv. Nu sunt aproape deloc vacanțe, iar interdisciplinaritatea nu mai există, este o „fiţă” pe care instituţiile de învăţământ nu şi-o permit. La 14 ani începi facultatea şi majoritatea copiilor ies de pe băncile facultăţii până la 19 ani.”
O aplicaţie literară a Rezonanţei lui Schumann…
Decorul poate fi semnat şi de un M. C. Escher:
„Mi-am ridicat rochia şi am păşit tiptil spre lumină, fără a face niciun zgomot. Erau scări, scări care duceam spre alte scări. Jos era un fel de platformă care se unea cu alte două seturi de scări. Unele veneau din partea stângă (partea în care eram eu) şi unele venea din partea dreaptă şi duceau probabil la un alt coridor plin cu camere. De la platformă pleca un set de scări comun care ducea spre un hol imens.”
Ca spaţiu, biblioteca este terifiantă:
„Ferestrele înalte, tavanul, şemineul unde ardea focul şi podeaua erau singurele elemente care nu erau acoperite de cărţi, în rest totul era. Cei peste 30 de metri pe care îi avea biblioteca în înălţime erau împărţiţi pe cinci nivele. Imediat lângă uşă, în dreapta era o scară serpentină care te putea duce la oricare dintre aceste nivele, pline cu rafturi de cărţi. Pasarelele treceau chiar şi prin dreptul geamurilor, nelăsând niciun centimetru de perete nefolosit. În mijlocul bibliotecii se aflau multe mese de lemn de diverse mărimi. Fiecare dintre ele avea pe ea cel puţin două cărţi, unele dintre ele erau pline de hârtii, schiţe, hărţi sau doar coli albe de hârtie nefolosite.”
Spaţiul este unul capcană, întrucât şi ilimitarea este o limită (pustiul, oceanul):
„Mă roteam precum un câine în jurul cozii. Acum chiar că nu ştiam unde se termină nisipul, dacă înainte puteam să privesc la un perete nesfârşit, acum aveam în faţă un ocean de nisip şi nu ştiam decât una dintre limitele sale, cealaltă cine ştie unde se afla şi la ce distanţă. Privind zidul mai cu atenţie, am realizat că are o curbură uşoară. Speranţa a început să-mi înflorească în inimă. Asta însemna că acest perete înconjoară o arie, iar asta însemna că totul are o limită. Trebuia să existe şi o ieşire, atâta timp cât eu am intrat aici înseamnă că trebuie să şi ies de aici cumva.”
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.