Două mi se par a fi atuurile tinerei prozatoare: o neobişnuit de matură tăietură a frazei, precisă, neezitantă, astfel încât dispar elementele introductive ale subordonatelor (conjuncţii, pronume şi adverbe relative etc.), astfel că toate propoziţiile par principale, unite şi despărţite, cravaşate de virgulă. De aici un stil nervos, precipitat, în ciuda dilatărilor de care am pomenit la început şi un imaginar de bună calitate, aducând, când cu imaginarul lui Eminescu din „Făt-frumos din Lacrimă”, când cu unele imagini danteşti din „Infernul”.

Iată un exemplu de asemenea frază:

„Priveam în gol, fiind complet deconectată de lumea înconjurătoare, dar nu era nicio problemă, deja ştiam locul pe de rost, veneam aici de câte ori aveam ocazia. Veneam pentru că îmi făcea plăcere, veneam doar atunci când mă simţeam singură şi ştiam că aici o să pot să vorbesc şi cineva va fi acolo să mă asculte, chiar dacă este conştient de asta sau nu. Astăzi mă simţeam singură, dar nu aveam nimic de spus, doar simpla prezenţă în locul acesta va putea să-mi ridice moralul.”

Şi o mostră de imaginar bine dirijat şi rezolvat:

„Am răsuflat uşurată, dar ceva mi-a atins glezna. Nu puteam crede ochilor, o mână care nu era altceva decât o umbră îmi ţinea glezna. Zeci de mâini ca aceasta au ieşit din întuneric. Eram prea înspăimântată ca să ţip să mă zbat sau să încerc să fug. Eram prinsă de peste tot, de mâini, de picioare, de gât… Eram târâtă prin pădure. Am început să ţip, ecoul vocii mele fiind singurul care se auzea în întreaga pădure. Eram târâtă fără milă, încercările mele de a mă elibera nu contau, nici felul brutal în care pământul îşi lăsa semne pe pielea mea. Obosisem să mă zbat, iar gâtul mă ustura.” (a se remarca şi anafora durativă „eram”, ce cadenţează textul).

Sau o imagine a Infernului, aşa cum îl percepe autoarea:

„Întinderea de pământ încă se afla acolo, dar pe lângă asta mai era şi lavă! Lava nu se afla peste tot, ci doar în unele locuri, lăsând urme de pământ pe care puteai merge. Râul pe care puteam să-l văd, indiferent de la ce geam mă uitam, încă se mai afla acolo, acum înţelegeam de ce puteam să-l văd de peste tot, el înconjura castelul. Pe acel râu cineva mergea cu barca. Nu puteam să-l văd cu exactitate, dar era o persoană cocoşată, cu haine vechi şi gluga îi acoperea faţa. El se plimba pe întinderea de apă cu ajutorul unui băţ lung şi strâmb, care ajungea, probabil, până la fundul apei. Acest lucru nu mă şoca, era un lucru normal ca cineva să se plimbe cu barca pe apă, nici măcar nu puteam să văd bine cine se afla acolo.”

Şi o sinteză a acestuia:

„Infern, era un infern în adevăratul sens al cuvântului. Vulcani, râuri şi cascade de lavă şi multă cenuşă, asta te aştepta dacă treceai pe partea cealaltă. Nimeni nu ar vrea să se ducă acolo, dar uşa era făcută doar pentru un singur sens, nimănui nu îi era menit să plece, ci doar să intre.”

Lumea umbrelor este descrisă convingător, amintind de „Omul invizibil” al lui Wells:

„Mi-am coborât privirea, nu numai mâna mea era aşa, tot corpul era transparent, eram o fantomă.

M-am panicat, mă întorceam şi răsuceam încercând să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. M-am întors către tata şi am încercat  să-l strig, dar nu aveam voce. Indiferent cât de tare aş fi ţipat, nu mă auzea nimeni, nici măcar eu. Simţeam cum ochii mă ardeau din cauza supărării, aveam un nod în gât, simțeam lacrimile în colțul ochilor, dar fără acestea, nici măcar nu puteam plânge. Mi-am dus mâinile la cap şi mi-am strâns părul în pumni, capul ar trebui să mă doară, dar nu simţeam nimic.

Iluzii, totul trebuia să fie o iluzie. Tata şi-a luat la revedere de la recepţioneră şi a plecat spre lift. Trebuia să mă ocolească pentru a ajunge la el, dar nu mă vedea, aşa că a trecut prin mine. A trecut prin mine ca şi cum nu aş fi fost decât aer, şi probabil asta eram. Eram moartă, eram o stafie? Ce se întâmpla cu mine nu ştiam. Ar fi trebuit să mă duc şi să alerg după el, să-l fac să conştientizeze prezenţa mea, dar era inutil, el nu mă vedea.”

Timpul e suspendat, ca într-o Epocă de aur, într-o Vârstă de Aur:

„Hayes nu pare să aibă cu o zi mai mult de fericita vârstă de 28 de ani. Cu cât stăteam şi mă gândeam mai mult, cu atât totul devenea mai plauzibil, şi când l-am întâlnit cu patru ani în urmă, tot aceeaşi vârstă i-aş fi dat-o. Oare el chiar nu îmbătrânea?” (De fapt Hayes ar fi trebuit să aibă mai mult de 220 de ani!)

Uneori autoarea îşi trădează şi ea tinereţea: Afirmaţia: „Din punct de vedere ştiinţific, acest lucru era imposibil, să ai ceva în faţa ochilor şi să nu fii capabil să vezi acel lucru.” nu este adevărată întrucât există o boală şi anume cecitatea care este o orbire psihică: ochiul e perfect, dar omul nu vede pentru că imaginea nu ajunge pe creier).

Tensiunea scriiturii este uneori insuportabilă, perfect mimată:

„Simt că stau pe butoiul cu pulbere şi fiecare secundă care se scurge fără a afla nimic nou despre tot ceea ce mă înconjoară, îmi dă senzaţia că distanţa dintre flacără şi capătul fitilului se micşorează.”

Analepsele sunt şi ele tăiate, macerate sau curg în cascadă:

„Acum îmi aduceam aminte totul, petrecerea, fuga mea prin pădure, castelul în care am fost, stăpânul lui, toate erau amintiri vechi, parcă au trecut decenii de atunci, şi aşa era. Totul era schimbat, spitalul părea mai modern, iar tata arăta îmbătrânit cu 10 ani, fiindcă exact atâta a trecut de atunci. Ei nu au reuşit să mă găsească şi era deja prea târziu, nici măcar eu nu ştiam ce s-a întâmplat cu mine. Speranţa că aş putea fi găsită s-a făcut praf.”

Yasmine I. Bonciu are instinctual simbolurilor, ştie să le folosească cu parcimonie, dar exact acolo unde trebuie. Impresionantă e simbolistica numerelor: 3, 5, 7 îndeosebi. Astfel personajele acţionează în triunghi (triunghiul este cea mai stabilă figură). Avril – Ray – Tatăl, Avril – Fever – Ray, Avril – Hayes – Cerber, Avril – Jack – Hayes, Avril – Mary – Jack etc. Tot trei sunt şi Părţile cărţii (fiecare cu 7 capitole – 7 este cifra iniţierii); cifra 5 (cifra faptei, a actului, apare tiranic mai ales la începutul romanului: Avril conţine cinci litere şi are vârsta de cinci ani în prolog, apoi 15, Hayes are şi el cinci litere în nume, ca şi Fever.

Şi numele pot fi decodate: Avril este de fapt April, adică aprilie (un personaj chiar o numeşte aşa), Fever se referă la febră, Ray aminteşte de rază. Exemplele sunt nenumărate în text.

Dar dincolo de aceste decodări şi aproximări să reţinem că romanul este unul al trecerilor: trecerea de la copilărie la adolescenţă şi de la adolescenţă la tinereţe a lui Avril, trecerea lui Avril de la real la imaginar, de la real la vis, de la această lume la cealaltă lume (Avril devenind o Persefonă, poate cel mai tragic personaj întrucât aparţine unor lumi şi niciuneia). Ray se află între viaţă şi moarte, între trup şi suflet, Hayes între murire şi nemurire, Fever poate deveni Cerber şi invers. Aceste treceri sunt rezolvate subtil, uneori imperceptibil, alteori osmotic.

Intuiţia autoarei o face pe protagonistă să se plaseze „între două lumi”, între vii şi morţi, adică într-o morgă, fiind specialistă în „medicină legală.”

Avril este un personaj osmotic: o doctoriţă tânără ambiţioasă, un învingător, şef de promoţie şi în acelaşi timp un personaj fragil, o îndrăgostită, neavând curajul să iubească şi să se lase iubită. Fiind vorba de treceri, nimic nu este definitiv, nici măcar moartea.  

Cartea are un final deschis, este o opera aperta (amintind din nou de Umberto Eco). Merită să-l redăm în întregime:

„A visat asta când fusese în Infern. Era primul ei coşmar pe care l-a avut în acel loc, după care s-a repetat de mai multe ori. În vis cădea de pe această stâncă murind. Un fior i-a trecut pe şira spinării. Trebuia să fi făcut mai devreme legătura.

Oare acesta este locul unde îi este predestinat să moară, să-şi ia viaţa ca mama ei? Nu mai gândea logic şi a început să facă nenumărate scenarii cu privire la consecinţele acţiunii ei dacă s-ar fi lăsat condusă de voia destinului. A văzut ce înseamnă moartea şi nu îi mai era frică de ea. Era o ocazie prin care să-l vadă pe Hayes, ştia drumul spre sala tronului şi ar putea vorbi cu el.

Raţiunea îi dispăruse atunci când s-a întors cu spatele la gol şi a închis ochii gata să se lase destinul să câştige. „Oare iau decizia corectă?” Ultima întrebare a adus-o cu picioarele pe pământ. S-a întors privind valurile zbuciumate ale mării.

„Nu asta este soluţia, nu o să las destinul să câştige, nu o să-l las să-mi spună ce ar trebui să fac, de cine ar trebui să mă îndrăgostesc şi ce îmi este predestinat! O biată muritoare cum sunt o să găsesc eu o soluţie!”

Tremura, mintea fiindu-i ocupată să analizeze cât de aproape a fost să se lase condusă de o pasiune prostească. Trebuia să plece de aici până nu face ceva ce nu va avea timp să regrete.

Inima a început să-i bată dureros, încât simţea că se sufocă. Nu ştia ce s-a întâmplat, a dus mâna la piept şi a închis ochii de durere. Capul îi vuia de ameţeală iar, înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, a alunecat căzând în gol.

„Ce se întâmplă?” – a fost ultimul ei gând. Inima i s-a oprit înainte de a atinge suprafaţa apei şi de a se scufunda în apa adâncă.

Imediat ce stânca a intrat în aria vizuală a lui Hayes a ştiu unde trebuie să ajungă. S-a teleportat imediat acolo. Aroma morții se simţea cel mai puternic aici şi totul era atât de puternic, încât acum nu mai avea semne de întrebare.

A eşuat. A spus că o va proteja şi a dat greş.

A strâns pumnii de o parte şi de alta a lui privind cu furie valurile. A început să se condamne şi să se întrebe de ce nu a prezis asta mai devreme. De câte ori trebuie să piardă până când să înveţe cum să protejeze? Cât va mai dura până când inima lui nu va mai putea suporta şi va împietri?

O rază de soare a căzut pe un obiect reflectându-i fasciculul în ochi. S-a aplecat luând obiectul din reflex, dar l-a scăpat, de parcă ar fi fost încins, imediat ce a procesat totul.

În mână tocmai ţinuse un pumnal acoperit de un strat de sânge, sângele ei.

„Nu s-a sinucis…” a gândit cu uşurare, dar asta nu însenina cu nimic situaţia. Nu ştia ce a căutat Avril aici, dar cu siguranţă nu a intenţionat ca să-şi trăiască aici ultimele secunde.

Acum era şi mai furios. Avril nu avea inamici, cine i-a făcut rău nu avea de încheiat socoteli cu ea. Ţinta era el şi de aceea se va asigura că cel care a căutat-o cu lumânarea să-şi primească răsplata. Nu va fi greu să-i dea de urmă. Ce criminal este acela care, îl loc să lase totul să pară ca o sinucidere, lasă urme? Unul căruia nu îi este frică de el.

Era inutil să se apuce să-i caute spiritul, mai era mult până la apus şi oricum forţa mării i-a luat deja trupul şi l-a dus unde numai ea ştie.

Cu determinare a privit spre marea zbuciumată având deja făcut planul de atac.

„O să găsesc o modalitate de a te aduce înapoi, nu o să-ţi mai permit să-mi scapi printre degete! O să revii printre cei vii, chiar dacă trebuie să răscol tot Tartarul şi Olimpul! Iar cel care a îndrăznit să se pună cu mine sper că ştie cu cine are de-a face…”

A aruncat o ultimă privire spre valurile furtunoase şi s-a făcut nevăzut.

(Va urma…)”

Suntem ameninţaţi (lilial) de către autoare că va urma un al doilea volum, de peste 700 de pagini. Probabil că, în acel volum, destinele unor personaje (Avril, Ray sau Hayes se vor împlini).

Dacă îşi va păstra calităţile incontestabile de prozator (viziune, ştiinţa frazării, intensitate analitică, folosirea simbolurilor şi a sugestiilor marilor literaturi), dacă va avea curajul unor opţiuni ferme, dacă va avea puterea să renunţe la anumite lungimi redundante, Yasmine Bonciu va confirma impresia foarte bună produsă de acest prim volum şi se va adăuga celor mai promiţătoare talente din generaţia sa.

Piatra-Neamţ, noiembrie 2017

 Lucian STROCHI