LUMEA CA TEATRU (TANKA)

LUMEA CA TEATRU1

kabuki2 şi no3

măşti noi şi vechi pe stradă4

o plecăciune5

faţa râde6 o grădină7

pepene8 felinare9

Lucian Strochi

LUMEA CA TEATRU1

kabuki2 –este unul dintre cele trei mari stiluri de teatru japonez, împreună cu şi bunkaru, jucată doar de actori. În perioada Genroku (1688-1704) era deja o formă de teatru cu reguli precise, iar în perioada Edo (1688-1868) a devenit cea mai populară formă de teatru. Numele de kabuki a fost ales pentru că avea conotaţii cu „şocant”, „neobişnuit”. Este un spectacol total, care cuprindea şi scene senzuale şi erotice. În 1688 existau trei tipuri de spectacole kabuki: jidai-mono (teatru istoric), sewa-mono (piese casnice) şi shosagoto (dansuri). În secolul XVIII, regizorul Shozo Namiki a inventat scena turnantă, iar cu o sută de ani înainte s-a folosit cortina şi  scena auxiliară hanamichi, care leagă scena principală de mijlocul sălii. Partea din stânga a scenei (din sală partea dreaptă) se numeşte kamite  şi este locul de onoare, fiind folosită de personajele  principale, oaspeţi, alte persoane importante. Partea din dreapta scenei numită shimote este locul ocupat de personajele secundare, servitori; majoritatea intrărilor pe scenă au loc din partea această folosind kanamichi. Costumele sunt elegante pentru jidai-mono, obişnuite, comune pentru sewa-mono şi foarte vii pentru shosagoto. Perucile funcţionează ca un cod al vârstelor şi al statutului social.

şi 3 sau noh este o formă de teatru tradiţional. Păstrează ritualul străvechi, reflectând o viziune existenţială budistă. Actorii sunt sacerdotali, jucând rolul de mesageri ai zeilor şi ai oamenilor. Protagonistul se numeşte shite, iar antagonistul waki şi apare costumat adesea ca preot. Important este corul, format din 6-8 persoane. Limbajul e poetic, aforistic, iar mişcările studiate, ritualice. Formele principale de teatru sunt dengaku nō (un dans ritualic, tematic, geometrizat) şi sarugaku nō (spectacole umoristice). Ambele stiluri foloseau măşti care îşi avea originea în teatrul antic japonez numit gigaku. Spectacolul se compunea din piese scurte, distractive (kyogen) şi din piese mai lungi, serioase. (Se remarcă asemănarea dintre teatrul şi teatrul antic grec).

măşti noi şi vechi pe stradă4 – teatrul este o lume, reflectă viaţa, prin urmare poate fi găsit şi pe stradă. Invers, strada este un spectacol cu măşti.

o plecăciune5 – „plecăciunea” este o formă de respect, dar permite şi schimbarea expresiei: aceeaşi mască devine, prin plecăciune, veselă.

faţa râde6 – rezultatul plecăciunii.

o grădină7 – grădina este o scenă a vieţii japonezului.

pepene8 – pepenele aparţine tuturor zonelor climatice. El devine şi o mască sau un felinar, dacă i se scobesc ochii şi gura şi i se pune înăuntru o lumânare.

felinare9 – felinarul este un element specific peisajului nocturn japonez.

Tanka este scrisă cu silabe japoneze, adică terminate doar în vocale şi respectă structura formală clasică: 5-7-5/7-7.