MIRCEA BOSTAN SI PROFILUL SAU PSIHOSOMATIC (3)

Ironia poate deveni pamflet patriotic, de bună calitate şi într-o prezentare inedită:Te doare ceva?/Întrebă smerit tânărul./Mă doare România!/Răspunse întunecat /el trecut prin/Războaie, comunism şi revoluţii./Da’ ce bre, România este un organ?/Este!/În amalgamul astă de carne, oase şi sânge,/Cum numai un alchimist ca Dumnezeu putea crea,/România s-a statornicit pentru român/ Între stern şi suflet./ România care mă doare Roman, 29 decembrie 2017

Parabola este acum eliptică, mai puţin explicită, dar convingătoare: „Făcuse de toate la viaţa sa./Fusese şi sus şi jos./Ştia să deosebească răul de bine,/Dar putea identifica şi răul care face bine/Şi binele care face rău./ Alte zeităţi Roman, 31 decembrie 2017

Demitizarea este la ea acasă. Spuma mării din care se nasc zeităţi în antichitate devine acum caimacul dintr-o cafea: „Luând caimacul de pe spuma mării/Aşa cum iei caimacul din cafea,/Vălurea literele de-a lungul ţărmului.”De-a lungul ţărmului Roman, 31 decembrie 2017

Iată şi o inedită prezentare a „Omului de prisos” sau a „Omului fără însuşiri”, erou al literaturii ruse sau austriece: „Inconfundabil era recunoscut peste tot şi de toţi/Oamenii se uitau la el ca la o expoziţie./Când trecea printre ei/Fără să facă nimic remarcabil/Despica pur şi simplu aerul./ Făcătorii de miere

Lumea pe dos e prezentă nu ca imagine, ci ca atitudine: „Evazionişti simţind suprema satisfacţie//Furând statul,/Cel mai mare hoţ din toate timpurile!/Funcţionari fericiţi/Umilind contribuabilul,/Şi răstignindu-l cu privirea în faţa ghişeului/Plecător magic de şale şi demnitate.” Fiecare cu fericirea lui! Roman, 14 ianuarie 2018

Mircea Bostan este necruţător cu istoria, mai recentă sau ceva mai veche, oricum traumatizantă încă: „Strângerile de mână detectabile de la graniţă/Între ţăranul colhoznic şi muncitorul stahanovist/Sălăşluiau în memoria ochilor săi/Precum peştele de pe televizor,/ Plutind pe milieul din macrame /Ca pe un colac de salvare.” Turnul Roman, 21 ianuarie 2018

O asemenea istorie transformă eroul într-un antierou, fără strălucirea lui Don Quijote: „Şi când lumea s-a dat iarăşi peste cap/Şi-a reîmbrăcat armura de cavaler/Şi a început să le spună oamenilor/ Ceea ce doreau să audă/Demonstrându-le că noaptea nu doarme./Iar când aripile fâlfâiau a dimineaţă,/Ţărmul nu mai avea niciun gând/Şi plaja era invadată/ De puzderie de calme broaşte ţestoase.”/ Decor de operetă Roman, 30 ianuarie 2018

Sau şi mai convingător: „Ca o minte obosită de condamnat,/Avântul mâinii, care ţinea sabia, se frânse,/Iar din fuga sa printre căutări/Se prefigurau pierderi./Ceva din afara sa/Se scurgea ca o risipă/Şi horcăitul prăbuşirii/Îl sufoca.//Lovit de precaritatea cotidianului/Viitorul său se scufunda/Precum un suflet ciuruit de regrete,/Iar el orbecăia printre nefericiri.”  Obosit Roman, 18 ianuarie 2018

Apocalipsa poetului poate avea două variante, una în care „repornirea” este posibilă: Se repornea singur/Ca focul din tăciuni./Îşi reprograma gândurile/Evadate din tainele lumii./Se hârjonea cu vrăjitoarele/Traumatiza metaforele,/Sporovăia despre incendii, divorţuri /Căderi de guverne şi alte tâmpiţenii/Cu babele de pe uliţele satului/ Ca un nebun posesor de carnet,/Iar după ce se rotunjea de scandal/ Devenea pasiv ca o bătălie pierdută./ Din tainele lumii Roman, 29 ianuarie 2018

Cealaltă variantă conţine moartea „zeilor” şi a „eroilor” , cel puţin în accepţia lor clasică: La hotarul dintre credinţă şi necredinţă/Se pârjoleau adevăruri,/Iar slobodul nechezat al cailor /Se amesteca cu rugăciunile îngenuncheate,/În vreme ce pe el îl bântuia gândul plecării!/Apoi pieri în răspunsurile zeilor/Ca într-un străfund de peşteră./Şi după ce îşi acoperi chipul/Cu brazde de revoltă/Îl scoase la vânzare pentru două săbii ştirbe/Şi un arc ignobil./În cele din urmă evadă în imaterial/Ca şi cum s-ar fi ascuns/În umbra adevărului cam strepezit. Gândul plecării Roman, 18 ianuarie 2018

Există  urme ale eroismului, dar ele sunt însă fosilizate: „De la o vreme ajunse să demoleze/ Forme de relief interioare,/Şi tot căutând trecutul lăsa urme adânci /În liniştea prezentă a multora.”Demolatorul de forme

Sau obţinute prin recul sau prin transfer de personalitate: Eroina lui devenise servitoarea neputinţei/Pe care o chinuiau nopţile curăţate de început./Persecutată de bănuieli/Miniaturiza orele,/Şi ca un trăgător de elită/Se deprava în ultimul hal /Din poziţia culcat/Făcând sex cu universul./ Început Roman, 24 ianuarie 2018

Sunt multe versuri frumoase în acest volum, precum acestea:Cuprins de închipuiri,/Puse la cale un modern/ Plan de topit dureri.” Proiect Roman, 28 ianuarie 2018

Sau: „Luna avea cearcăne de supărare/Şi se foia în scaunul cerului/De la stânga la dreapta/Fără niciun rost/Precum o fecioară la propria-i nuntă.” Luna avea cearcăne de supărare Roman, 31 ianuarie 2018

Şi încă: „Înecat în mistere/ Apunea fericit/Ca o piatră în pustiu.” Apus Roman, 15 februarie 2018

Mircea Bostan a înţeles un lucru simplu, dar nu atât de uşor de înţeles: acela că poezia este atemporală, dar că ea poartă amprenta sensibilităţii timpului în care a fost creată.

Profilul psihosomatic al autorului ne prezintă un personaj ultra-hiper-sensibil, convertit la credinţa unei indiferenţe atitudinale şi de rostire a discursului, ca şi cum un alt personaj, complice sau nu, a primit sarcina rostirii şi rostuirii şi se achită funcţionăreşte de această sarcină.

Poezia lui Mircea Bostan este un imens oximoron, detectabil însă doar la rezonaţă magnetică sau complice.

Lucian Strochi