MIRCEA BOSTAN SI PROFILUL SAU PSIHOSOMATIC (3)
Ironia poate deveni pamflet patriotic, de bună calitate şi într-o prezentare inedită: „Te doare ceva?/Întrebă smerit tânărul./Mă doare România!/Răspunse întunecat /el trecut prin/Războaie, comunism şi revoluţii./Da’ ce bre, România este un organ?/Este!/În amalgamul astă de carne, oase şi sânge,/Cum numai un alchimist ca Dumnezeu putea crea,/România s-a statornicit pentru român/ Între stern şi suflet./ România care mă doare Roman, 29 decembrie 2017
Parabola este acum eliptică, mai puţin explicită, dar convingătoare: „Făcuse de toate la viaţa sa./Fusese şi sus şi jos./Ştia să deosebească răul de bine,/Dar putea identifica şi răul care face bine/Şi binele care face rău./ Alte zeităţi Roman, 31 decembrie 2017
Demitizarea este la ea acasă. Spuma mării din care se nasc zeităţi în antichitate devine acum caimacul dintr-o cafea: „Luând caimacul de pe spuma mării/Aşa cum iei caimacul din cafea,/Vălurea literele de-a lungul ţărmului.”De-a lungul ţărmului Roman, 31 decembrie 2017
Iată şi o inedită prezentare a „Omului de prisos” sau a „Omului fără însuşiri”, erou al literaturii ruse sau austriece: „Inconfundabil era recunoscut peste tot şi de toţi/Oamenii se uitau la el ca la o expoziţie./Când trecea printre ei/Fără să facă nimic remarcabil/Despica pur şi simplu aerul./ Făcătorii de miere
Lumea pe dos e prezentă nu ca imagine, ci ca atitudine: „Evazionişti simţind suprema satisfacţie//Furând statul,/Cel mai mare hoţ din toate timpurile!/Funcţionari fericiţi/Umilind contribuabilul,/Şi răstignindu-l cu privirea în faţa ghişeului/Plecător magic de şale şi demnitate.” Fiecare cu fericirea lui! Roman, 14 ianuarie 2018
Mircea Bostan este necruţător cu istoria, mai recentă sau ceva mai veche, oricum traumatizantă încă: „Strângerile de mână detectabile de la graniţă/Între ţăranul colhoznic şi muncitorul stahanovist/Sălăşluiau în memoria ochilor săi/Precum peştele de pe televizor,/ Plutind pe milieul din macrame /Ca pe un colac de salvare.” Turnul Roman, 21 ianuarie 2018
O asemenea istorie transformă eroul într-un antierou, fără strălucirea lui Don Quijote: „Şi când lumea s-a dat iarăşi peste cap/Şi-a reîmbrăcat armura de cavaler/Şi a început să le spună oamenilor/ Ceea ce doreau să audă/Demonstrându-le că noaptea nu doarme./Iar când aripile fâlfâiau a dimineaţă,/Ţărmul nu mai avea niciun gând/Şi plaja era invadată/ De puzderie de calme broaşte ţestoase.”/ Decor de operetă Roman, 30 ianuarie 2018
Sau şi mai convingător: „Ca o minte obosită de condamnat,/Avântul mâinii, care ţinea sabia, se frânse,/Iar din fuga sa printre căutări/Se prefigurau pierderi./Ceva din afara sa/Se scurgea ca o risipă/Şi horcăitul prăbuşirii/Îl sufoca.//Lovit de precaritatea cotidianului/Viitorul său se scufunda/Precum un suflet ciuruit de regrete,/Iar el orbecăia printre nefericiri.” Obosit Roman, 18 ianuarie 2018
Apocalipsa poetului poate avea două variante, una în care „repornirea” este posibilă: Se repornea singur/Ca focul din tăciuni./Îşi reprograma gândurile/Evadate din tainele lumii./Se hârjonea cu vrăjitoarele/Traumatiza metaforele,/Sporovăia despre incendii, divorţuri /Căderi de guverne şi alte tâmpiţenii/Cu babele de pe uliţele satului/ Ca un nebun posesor de carnet,/Iar după ce se rotunjea de scandal/ Devenea pasiv ca o bătălie pierdută./ Din tainele lumii Roman, 29 ianuarie 2018
Cealaltă variantă conţine moartea „zeilor” şi a „eroilor” , cel puţin în accepţia lor clasică: La hotarul dintre credinţă şi necredinţă/Se pârjoleau adevăruri,/Iar slobodul nechezat al cailor /Se amesteca cu rugăciunile îngenuncheate,/În vreme ce pe el îl bântuia gândul plecării!/Apoi pieri în răspunsurile zeilor/Ca într-un străfund de peşteră./Şi după ce îşi acoperi chipul/Cu brazde de revoltă/Îl scoase la vânzare pentru două săbii ştirbe/Şi un arc ignobil./În cele din urmă evadă în imaterial/Ca şi cum s-ar fi ascuns/În umbra adevărului cam strepezit. Gândul plecării Roman, 18 ianuarie 2018
Există urme ale eroismului, dar ele sunt însă fosilizate: „De la o vreme ajunse să demoleze/ Forme de relief interioare,/Şi tot căutând trecutul lăsa urme adânci /În liniştea prezentă a multora.”Demolatorul de forme
Sau obţinute prin recul sau prin transfer de personalitate: Eroina lui devenise servitoarea neputinţei/Pe care o chinuiau nopţile curăţate de început./Persecutată de bănuieli/Miniaturiza orele,/Şi ca un trăgător de elită/Se deprava în ultimul hal /Din poziţia culcat/Făcând sex cu universul./ Început Roman, 24 ianuarie 2018
Sunt multe versuri frumoase în acest volum, precum acestea: „Cuprins de închipuiri,/Puse la cale un modern/ Plan de topit dureri.” Proiect Roman, 28 ianuarie 2018
Sau: „Luna avea cearcăne de supărare/Şi se foia în scaunul cerului/De la stânga la dreapta/Fără niciun rost/Precum o fecioară la propria-i nuntă.” Luna avea cearcăne de supărare Roman, 31 ianuarie 2018
Şi încă: „Înecat în mistere/ Apunea fericit/Ca o piatră în pustiu.” Apus Roman, 15 februarie 2018
Mircea Bostan a înţeles un lucru simplu, dar nu atât de uşor de înţeles: acela că poezia este atemporală, dar că ea poartă amprenta sensibilităţii timpului în care a fost creată.
Profilul psihosomatic al autorului ne prezintă un personaj ultra-hiper-sensibil, convertit la credinţa unei indiferenţe atitudinale şi de rostire a discursului, ca şi cum un alt personaj, complice sau nu, a primit sarcina rostirii şi rostuirii şi se achită funcţionăreşte de această sarcină.
Poezia lui Mircea Bostan este un imens oximoron, detectabil însă doar la rezonaţă magnetică sau complice.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.