POZA DE NUNTA (1)

Volumul de poeme Poza de nuntă a poetului Mihai Niculiţă este, în prima sa parte un microroman de dragoste, surprinzând acest sentiment unic în toate ipostazele sale, de la dragostea adolescentină la cea de senectute, de la dragostea hieratică la cea de ţară şi de părinţi. Natura apare mai întotdeauna complice, participativă, o recunoaştere că oamenii sunt în ultimă esenţă fii ai naturii:  Desculţă ai venit să-mi spui/Că a mitraliat ploaia nebună/Înflorita livadă de gutui/Şi că şuvoaiele petalele adună.//Ca şi cum eu aş reuşi acum/Să urc pe ram petalele căzute/Şi şi-ar rămâne doar urmele în drum,/apoi s-ar face şi ele nevăzute./…/ Dar ce-ntâmplare ar fi fost/Să nu se scuture gutuii niciodată/Iar eu să-ţi ştiu măsura pe de rost/Şi din petale să-ţi fac rochie-nflorată? Rochia de petale, p.7

Nunta, una din marile taine ale firii, e imortalizată într-o icoană umană, poza de nuntă, ce nu lipseşte din nicio casă, demn al iubirii absolute, veşnice, dar şi dovada că mirii sunt ctitorii acelei case, casă lor:  A înverzit, imensă, pajiştea din amintiri/Locul acela unde am pozat când eram miri;/Aşa eram sau e o glumă a timpului cu noi?/Rochia ta părea a fi perdeaua unei ploi./…/Se va decolora încet prin ani hârtia/Şi n-o să mai rămână pe perete mărturia/Acelor ani când eram mire şi mireasă,/Când numai noi am locuit această casă. Poza de nuntă, p.8

Iubirea şi natura se împletesc într-o funie a timpului, între cele două teme majore ale poeziei existând  corespondenţe şi chiar echivalenţe, printr-un transfer de epură: Dacă se face toamnă şi-i urât/Tu să mă chemi numaidecât.//Să-mi spui că-i rece şi burează,/Şi că tăcerea mea te-ngrijorează.//Să-mi spui că-n geam au apărut flori stranii,/Că viaţa-ncet se scurge, că trec ani.//Că tâmplele ne sunt cărunte/Şi noi ne-am irosit în amănunte;//Că suntem cu o vară mai săraci/Şi afară cad frunze galbene şi plâng copaci.//Mai sună-mă, mai dă-mi de ştire/Şi spune-mi că nu-i târziu pentru iubire. Dacă se face toamnă, p.9

Cala majoritatea tradiţionaliştilor (şi Mihai Niculiţă este un tradiţionalist pe linia Pillat, Voiculescu) iubirea este tandră, cu răspunsuri şi complicităţi  reciproce: Noi doi pentru totdeauna pereche,/Ca plopii de lângă calea ferată,/Zâmbind fericiţi din fotografia veche,/Promiţând că nu ne vom despărţi niciodată.//Ne înţelegeam pe atunci din priviri/Anevoie rosteam uneori vreun cuvânt;/Îmi erau de-ajuns palmele tale subţiri,/Ce-mi treceau peste obraji, ca o boare de vânt. Nu puteam să rămân, p.11

Revederea, adică revenirea la prezent are un ton păunescian, dar versul convinge: Şi totuşi, nu e timp pentru cuvinte/Ne revedem printr-un hazard,/Privirea ta-i sfioasă şi cuminte/Şi ochii mei cuprinşi de febră ard. O întâmplare, p.12

Uneori timpul ia loc naturii, osmotic, ne aflăm într-un univers casnic, ce nu exclude reveria, modelul fiind celebrul poem Pour Helene a nu mai puţin celebrului Pierre Ronsard:

Bate pendula-n ceas din oră-n oră,/Şi viaţa noastră o devoră;/Afară zăpada a ajuns la clanţă./În vatră arde ultima speranţă;/ Cuprinsă eşti de gânduri sumbre,/Din sobă ies, pe rând, lumini şi umbre;/Prin faţa ta, ce-a fost trecut se plimbă/Tot ce ştiai demult acum se schimbă. Lumini şi umbre, p.13

Pentru a vorbi de o iubire trădată, poetul se refugiază în versul folcloric, anonimizându-se, eul poetic devenind neutral: Stea singură şi târzie,/Doar inima mea te ştie…//Cum se sting stele pe cer,/Aşa iubirile pier.//Câte iubiri am pierdut,/Atâtea stele au căzut.//Ceru-i rece şi-nstelat/De când mândra m-a lăsat.//Stele sunt pe tot înaltul/Mândra a fugit cu altul.//De te-a părăsit o fată,/Luna-ţi pare îndoliată.//Când dă luna după nor,/Atunci iubirile dor.// chiar de-i lună, chiar de-i soare,/Dragostea pierdută doare. Semne astrale, p.14

După o trădare siderală, poetul revine cu o rugă senină, aproape medievală, o dragoste cavalerească: Iubita mea, mai rămâi lângă mine,/Să privim spre codrul de toamnă rănit,/Să-nsoţim stoluri de păsări cu cerul vecine,/Eu să-ţi spun cât de mult te-am iubit. Mai rămâi…p.15

Eul liric are nevoie de icoana iubirii, dar amintirea nu este una vizuală, ci una „lexicală”, propunere interesantă şi inedită: Ce greu mi te aduc aminte,/Ajung spre tine mai întâi cuvinte/Le descifrez ca din alt grai/Ţi-apoi te recompun precum erai. Geamul de gheaţă, p.16

Tot prin vers popular dragostea este surprinsă  în toată diacronia şi sincronia ei, toate ipostazele fiind posibile şi completându-se reciproc: Lângă uşa cea închisă/Stă dragostea interzisă;//Stă singură sub răchită,/Dragostea neîmpărtăşită;// Pe poteca neştiută/ Vine dragostea pierdută;// Pe frunza de vânt luată,/ Vine dragostea uitată;// Unde stă frunza căzută,/ Vine dragostea tăcută;//Unde nimeni n-o anunţă,/Vine dragostea desculţă;//Unde nimeni nu o cheamă,/ Vine dragostea degrabă;//Când se şterge amintirea, /Vine singură iubirea.//Şi când nimeni n-o mai ştie, /Vine dragostea târzie. Perseverenţă, p.17

Cu toate acestea iubirea rămâne inefabilă, imposibil de denumit, iraţională în sens sublim. Poemul este memorabil: Nu ştiam ce să-ţi spun,/Ne-ntâlneam foarte rar,/Nu puteam să m-adun,/Să-ţi ofer un zâmbet măcar.//Nu ştiam dacă mergi sau pluteşti,/Întunericul ochilor tăi mă  oprea/Să mai văd unde eşti/Chipul tău din prezent se ştergea.//Aşteptam să rosteşti un cuvânt,/Să rupi acea tăcere apăsătoare/Ochii mei să-i ridici din pământ/Şi-apoi să te depărtezi visătoare.//Ce mai ştiu despre tine acum/Cum te am în aducere-aminte? Ca un pom înflorit lângă drum/Ca un cântec fără cuvinte…Cântec fără cuvinte, p.20

Tot folclorul rezolvă dragostea pierdută. În versuri puţine e rezumată o întreagă viaţă:

Doamne, greu m-ai judecat,/Am pierdut ce-am adunat./Doamne rău m-ai pedepsit,/Am pierdut tot ce-am iubit./…/Doamne am trăit prea mult,/Nicio zi cum aş fi vrut./Mai dă-mi doamne-un început/Să fac tot ce n-am făcut. Psalm 3,p.23

Poetul are nevoie acută de un album de amintiri, criza iubirii devine o criză a existenţei: N-o să-mi înveţe nimeni nici un vers,/N-o să-mi reţină nimeni nicio poezie,/N-o să las alte urme-n univers,/E de ajuns că-mi rabdă scrisul coala de hârtie.// Poeme scrise la anii mei târzii/Aş vrea să se păstreze cu scrisul meu de mână,/Cernelurile să devină străvezii;/Tot ce am scris doar pentru tine să rămână. Doar pentru tine, p.24

Regretul pentru o iubită (iubire) pierdută are unele accente eminesciene: Aş vrea să  intru în catedrala de frunze arămii,/Să-ngenunchez şi să te rog să mai rămâi,//Dar porţile de ceaţă în urma ta se-nchid/Şi frunze ca de piatră  în faţa mea fac zid.//Va trece vremea şi negurile toate te-or păzi,/Va înfrunzi pădurea, eu tot nu te-oi găsi! Porţi de ceaţă, p.29

Foarte rar, Mihai Niculiţă apelează la versul liber, atunci când demitizează religia, când soarta e dură, refuzând omului până şi un sacrificiu cristic, suprem:  Aş vrea să mă rog să mă închin/Într-o biserică pustie,/Dar nu-mi găsesc umerii/ Mâinile mele nimeresc o cruce/Veche, de lemn crăpat/Cu cuiele bătute demult. Biserica pustie, p.34

Poetul simte nevoia de a evada din cotidian de a deveni, alături de iubita sa, personaje de basm, eroi dintr-o frumoasă poveste: Ar trebui să evadăm fără să stăm pe gânduri,/Prin labirintul dintre rânduri/Să trecem dintr-o carte-n altă carte/Să nu mai fim găsiţi de moarte. Semn de carte,p.35

Nu se putea ca acest roman de dragoste această fiziologie a iubirii să nu cuprindă şi dragostea pentru părinţi: Mai trăiesc părinţii mei cărunţi,/Într-un mistic sat uitat în munţi;/Strâng frunzele şi sapă în grădină/Seara şi dimineaţa se închină.//Ţin toate sărbătorile din calendar,/Îngenunchează când plivesc, ca la altar;/Au degetele rănite şi crăpate,/Sudoarea le albeşte cămăşile în spate.//ies la poartă de mai multe ori/Şi-aşteaptă poştaşul cu scrisori;/Se-ntorc la treburi mâhniţi şi abătuţi, /Rugându-se la sfinţii nevăzuţi. Sat mistic, p.39

Lucian Strochi