GETA STAN PALADE – ARIPA ROZALBA DE MAR (2)

Poeta nu se fereşte să fie uneori nostalgică, meditativă, visătoare, cultivând un ton elegiac: La vremea vremii îmi voi dărui sufletul/cireşilor din livada bunicului/călătorind spre Ursa Mare//sau unei câmpii de maci/să-mi pască liniştea florile câmpului,/trilul privighetorilor agăţat de copaci!//Atât va rămâne din mine/amintindu-le oamenilor pajura lacrimii… (PAJURA LACRIMII); E-un labirint îndelung disperarea./Am descifrat împreună ambrozia florilor,/ dialectica aştrilor de la facerea lumii!//Mi-am scris sintagmele cu inima/cugetând îndelung la calculator!…//           Petalele roşii ale macilor le-am folosit/ drept interjecţii în albumul color de familie… (LABIRINT); Faţa pământului, Doamne, este o floare/zilnic îndrăgostindu-mă de ea!/În piept simt o evlavie liturgică, /albă, de stea!… (PEISAJ CU PĂSĂRI); Însinguraţi în doi din vanitate/ne ducem jugul traşi pe roţi/dintr-un imperiu neatins de moarte,/ne vindem puritatea pe icusari şi zloţi (TĂLĂNGILE DOGITE DE OMĂT).

Mitizarea nu e niciodată singulară, fiind dublată de cosmicizare, de cultivarea parabolei:  Îmi plimbam pe alei căţeluşa,/Steaua Sirius strânsă în lesă,/ochii îndrăgostiţilor întorcând capetele /după noi în pofida tuturor neroziilor. (FĂCÂND VALURI DE PURPURĂ); Cândva, într-un veac de iubire/de dinaintea erei noastre, /am condus o licornă de frâu!/Venisem să admir Galaxia! (VEAC DE IUBIRE); Undeva departe de zidul uriaş/ mi-am surghiunit dragostea, /lupoaică flămândă muşcând lacomă/ din sinea sa…//O şleahtă de zei anonimi /mi-au dat buzna-n cuvinte/ răstălmăcindu-mi versurile încrustate în zid! (DINCOLO DE DESCÂNTEC); Singurătatea meschină se aruncă-n gol/înşfăcându-l de gât pe şeful de tren!//Disperat braţul semaforului clipeşte galben!/Între şine Luna zace într-o băltoagă de sânge!/A fost cea mai sinistră catastrofă feroviară!… (CATASTROFĂ FEROVIARĂ); În primăvara aceea din Copou /studenţii nemuriseră teii./Călătoriile cu tramvaiele trase de cai/ au fost interzise//de teamă să nu deraieze vagoanele/din pricina albului florilor de cireş /şi al teilor nemuritori!//Am întâmpinat florile din Duminica Paştelui/cântând psalmii lui David!/Zeii din Olimp ne-au aclamat /la scenă deschisă!…  (ACLAMAŢI LA SCENĂ DESCHISĂ).

Această mitizare nu exclude demitizarea, relativizarea istoriei, sentimentul istoriei (istoria fiind antonimă mitului): Mi s-a spus că Isabela Ducesa împăratului Verde a suferit un atac de panică/ când Bonaparte a pierit în Insula Elba! (MĂRTURII);  Ereziile pelicanilor au fost tocate mărunt/ de tastatura de fildeş a calculatorului/mileniului trei care nu uită şi nu iartă nimic! (ACUZATĂ DE „LEZMAJESTATE” );  Ţi-am descoperit amprentele viselor/uitate pe serviciile de porţelan din sufragerie/ întruchipându-l pe împăratul David copil/înălţând un zmeu în soare!//Principesa Izabela mi-a ghicit viitorul!…/Din fereastră mi-a zâmbit ştrengăreşte /chipul zambilei,/semăna cu floarea noastră albastră/răsădită în parcul Copou.//Atunci am auzit întâia oară ecoul/însămânţând urmele fumurii /lăsate-n ţărână!… (AMPRENTELE VISELOR).

„Marca personală” dă greutate şi originalitate volumului:  La noi acasă ne-am obişnuit să privim cerul/de-acolo de unde începe el, adică de la glezne/ şi până urcă pe creştet aşa cum îşi urcă/ pe Cernegura sărbătorile anului.//Urcaţi pe muntele Tabor lângă Vârful cu Dor/strig să fiu auzită:/Vorbele de dragoste strălucind/acoperişul lumii, cerul şi toată planeta!… (DISCURS CĂTRE LUME); Îmi amintesc şi-acum de Valea Plângerii/însămânţată cu arbori de pâine şi mierle!//N-am văzut niciodată un centaur de aur îndrăgostit care să semene la chip cu tine/aşa cum nu am putut vedea niciodată un ram /de cireş înflorit care să semene cu Arhimede! (PEISAJ MARIN CU ARBORI DE PÂINE ŞI MIERLE); – Ce faci Dulcinee, chip de orhidee!?/M-a întrebat bătrânul Apolo/ţinând în lesă marea de valuri/dintre cele două portaluri/în care numai tu singuratic ai rămas/silabisindu-mi cu vocalele inimii numele! (RAMPE DE LANSARE); În zori /am surprins /Ursa /picotind /la fereastră/înrourând/ bolta,/ chip /de floare /albastră!/Mai /la vale de stamine /am surprins /vântul/scobindu-se/ între dinţi… (URSA PICOTIND LA FEREASTRĂ); Adevărul poartă aceeaşi marcă poştală -/corolă albă dintr-o floare albastră! /Să vă pot convinge mi-ar trebui Cartea Cărţilor, slovele însemnate în bibliotecile lumii, /(desigur şi cele care s-au mistuit/ în flăcările bibliotecii din Alexandria!) (LA CEASUL CÂND VOR CÂNTA DE ZIUĂ COCOŞII); „Corabia lui Noe”, mi-ai spus-o cândva,/este o piesă de teatru jucată pe scena lumii./L-am adorat cândva pe Ulise pe vremea când tânăr fiind mi-a citit pe furiş manuscrisele!…//În grădina „Ler Montov” din spatele internatului /pe unde am întârziat într-o seară de toamnă/la rădăcina teiului sfânt să mă rog!/Între mine şi tine a rămas doar liniştea!/ (POEM SCRIS PE-O PETALĂ  ALBASTRĂ DE NUFĂR).

Înscenarea, spectacolul, parabola se întâlnesc fericit într-un poem ce trebuie citat în întregime: – De unde atâta dezmăţ!? – a strigat în gura mare fetiţa jonglerului venită în arena circului vlăguită de/patimi! Misterele nu pot fi cucerite/ făcând la trapez dublu salt în gol!//- De tărâmul făgăduinţei ne desparte /hotarul de purpură, taigaua şi cerul /peste care aştrii lumina şi-o scutură!/Războiul umbrelor pe pământ e-o greşeală fatală feştila cometelor abia dacă mai prididim /

să o strângem în pumni,/ munţii îmbrăcaţi în haine de gală! -//- Eu una mă tem – intră în vorbă o amazoană pitică. Am teamă de înalt! Aşa am rămas de la naştere./ Am fost adusă pe lume într-o iesle…/Între timp jonglerul, vlăguit de atâtea lamentaţii,  legându-şi cu dezinvoltură şireturile bocancilor /semănând cu copitele /de cămilă a conchis cu uimire://- De mâine circul rămâne închis!/ M-am consultat personal c-un oracol./Avem datoria să ne trăim viaţa cum se cuvine,/până acum     ne-am dat în spectacol /consumându-ne sentimentele pe veresie!… (SPECTACOLUL VIEŢII).

Absurdul nu intrigă, dimpotrivă, sporeşte originalitatea discursului poetic: Domnul Goe vecinul nostru de la parter/i-a dăruit o pereche de ochelari!/Cândva îi purtase Solomon,/ un soldăţoi de plumb cu ciuboţele roşii de lac, /a fost surprins jucând şotronul/pe luceferi şi mierle!(DIN PRICINA AMURGULUI); Jumătatea nevăzută a Lunii şi punctul /de sprijin al ierbii au fost decapitate în zori/ cu sabia lui Damocles martori au fost prigoriile de pe gardul primăriei,/şatra de câini vagabonzi cu covrigii în coadă! (PĂTIMIRILE DIN VALEA FRUMOASEI); Existenţa noastră pe-atunci era considerată /un smog al sintaxei//icoană de sticlă prevăzută cu zimţi/  să ne amintească de existenţa părinţilor/descinşi din părinţi! (EXISTENŢA SMOG A SINTAXEI).

Erotismul este atent şi subtil distilat: Macii din câmp mi-au sărutat umerii, sprâncenele, genele!/ Porumbiştea îmi încearcă sternul,/ Trâmbiţele cocoşilor/le simt împletindu-mi cu iarba pe deget/ inel de logodnă! (LACRIMĂ FULGERATĂ DE COASĂ); Pe portativele cerului să nu mă uiţi, /să nu te uit,/ţi-am lăsat semnul heraldic,/închipuită cheia sol inventată de-un înger /din prea multă iubire! (DIN PREA MULTĂ IUBIRE).

Poezia Getei Stan Palade pendulează între un descriptivism liric puternic metaforizat:  E-un anotimp aproape perfect/ în clipa când mierlele îşi preschimbă veşmintele/în lanul de grâu şi de maci/îngenunchind la rădăcina izvoarelor/ lumina înlăcrimată înspicând pacea ponoarelor! (ÎNSPICÂND PACEA PONOARELOR)

şi un imaginar dezlănţuit: Un fel de munte cocoşat /adus pe roţi dinţate dinspre Ararat/cu marginile cerului fardate… (SCULPTÂND ÎNFERNUL ÎN BROCARTE).

Impresionantă rămâne hiperluciditatea poetei şi o acuitate vizuală neobişnuită: Între halebardă şi vedere /există un spaţiu ne-nuntit/care nu poate fi înlocuit cu nimic altceva/decât cu inima ta atât de tandră şi tăcută! (SPAȚIU NENUNTIT) sau: La lecţia din primăvara aceasta îţi voi vorbi/ despre angrenajele ceasornicului nostru/ din turnul de piatră/care măsoară clipele de dragoste/măcinând de sub bolţi,/ destine rămase-n declin! (DESTINE RĂMASE-N DECLIN).

Discursul liric poate fi metaforizant: Bolta cerului/se va umple de lupi de lumină flămânzi/pândind la fereastră răsăritul Lunii!… (PÂNDIND LA FEREASTRĂ RĂSĂRITUL), demiurgic: Ai grijă ţineţi în frâu desfrâul materiei ieşite din rând! HORĂ DE ARIPI), aforistic: De la măr şi până la pajură/nu ne desparte decât o bătaie de aripă! (CALENDAR LATIN) sau: Greierii de sub grindă rod de cântece /streşina cerului, (CHIP RĂSFRÂNT ÎN OGLINDĂ), antiromantic: Să ştiţi /că n-am fraternizat/ niciodată cu trandafirii /din grădinile publice (N-AM FRATERNIZAT CU TRANDAFIRII), sau avangardist: Nu vă sfiiţi domnilor de neghiobiile cârtiţei /de la Curtea Domnească!/Şambelanul Ulise a traversat Atlantida/ pe brânci încolţindu-ne speranţele noastre!

Nevoia de dialog: Memoria ferestrelor din Castel Oranj/ţi-au reţinut, Caligrafule, /tristeţile ochilor verzi/la trecerea într-o zi de duminică,/ai cutezat să mă vezi!… (BLOC NOTES), poate fi o rugă insolită: Doamne, iartă-mă pre mine c-am îndrăznit/să alerg cu picioarele goale pe cărările tale (ÎNDRĂGOSTITULE DE FRUMOS), o imprecaţie acribologică: Am avut griji oculte:/grijania şi jelania umbrelor de cleştar!/Smerită mi-a rămas în suflet litania!/Apocaliptică turla de jar!/De ambră şi miere pisania,/clipa tăcerii de chihlimbar!, o falsă umilinţă: Iartă-mi, /Doamne, /îndrăzneala /cu care/ţi-am /ademenit /îngerii /din strigare,/pătimirile /lui Iov /de bun /venit/cu inima /răstignită /în lujer /de floare,/neliniştile /noastre de/mărgean/le-am adunat /în drobul de sare/pe care /i l-am dat plocon /bunicului… ( ÎNGERII DIN STRIGARE), o „cucerire” cosmică: Doamne, Steaua Canope e-o căţeluşă!…/Am imitat eternitatea ca pe-o conflagraţie /ţinând un trandafir în gură /surprinsă într-o stampă – un spiriduş cucernic /cioplit cu barda dintr-un cedru!… (CIOPLIT CU BARDA DINTR-UN CEDRU),implicând şi o relativizare a spaţiului şi al timpului: În gara din Chicago /mi-am arvunit melancolia!//L-am cunoscut atunci pe Isaia dănţuind/iar într-o zi de post l-am cunoscut pe Lorca/primind sub cerul verii adăpost, (METAFORE ÎNCRUSTATE PE LUJERI).

Prin acest nou volum, Geta Stan Palade îşi reconfirmă un stil ce devine tot mai mult al ei, impune o viziune inconfundabilă, în care spaţiul, timpul, mitul şi istoria sunt într-o relaţie de inerenţă.

Lucian STROCHI