În timp, bun strateg, Victor Stan şi-a stabilit, în volumele sale de versuri, câteva direcţii de acţiune, alegând de fiecare dată tonul cel mai potrivit şi stilul care pare a nu-l trăda niciodată.

Temele sunt alese cu grijă şi dragostea nu poate să lipsească la apel. Propunerile imaginarului sunt proaspete şi uneori inedite: Ești tânără și foarte frumoasă/de tine nu mă mai pot lepăda/grăbește-te, pătrunde-mi în casă/să-mi bubuie crivățul verde al stelelor /cuibărit sub manta! (CÂNTEC DE AŞTEPTARE);

Te-nchipuiam de iarbă uneori/înavuțind sub lut nemărginirea/precum o trecere din aurori/ într-un colind Bunavestirea! (STĂPÂN PE TAGMA DE CUVINTE); Ardea în flăcări noapte-n părul tău/era ca o ispită-ntunecoasă,/dulce păcat dumnezeiesc,/ întruchipare pururea frumoasă! //Și-n trupul tău era o amânare,/o revărsare mută de dorințe /perpetuând grădini crepusculare / ducând o floare albă între dinți! (GRĂDINI CREPUSCULARE); Hai, iubito, împreună /în templu retinei/să putem auzi gâfâitul izvoarelor, /miresmele de aur ale pâinii! //A venit toamna și-n văzduh/aud cum își preschimbă lumina/copacii seduși de triunghiul cocoarelor! (ÎNDEMN);Ți-am trimis în dar melancolia/ca pe-o floare albă de cireș/dinspre stele ți-am trimis solia/s-o primești iubito fără greș! (PE CĂRĂRI ALBIND…); Ți-am adus în dar nemărginirea, /un izvor cu tufe colorate/să-mi aștepți c-o pajură venirea/din imperiul florilor brumate! (MĂ PRIVEŞTI…).

Gelos pe orice ochi prea curios, (inclusiv pe cel al cititorului), poetul nu oferă prea multe date despre iubită, păstrând intactă enigma.

Patria este o altă temă ce nu lipseşte practic din niciun volum. Versurile sunt monumentale, se cultivă basorelieful, sentimentul este puternic, direct, deloc ambiguu: Eu trec prin vis cu Dunărea de mână/pe tâmplă rezemând semeț Carpații/la focul doinei întristat de Lună, /pădurile au foșnet de orații, /o sanie nuntind de zurgălăi/și-un chiparos râvnit de ochii tăi! (CU CÂNTECELE INIMII); Cetățile Sarmisegetuzei poleite din tălpi/ și până-n creștet cu aur, palmele demiurgului faur: ochiul îndrăgostit al lui Zamolxe/rămas pe pământ de la facerea lumii, (LA HOTARELE ZĂRII).

Uneori patria şi iubita sunt într-un „transfer”, sugerându-se că iubirea e unică şi absolută:Numele tău ne rămâne în suflet: /te-a botezat doina, din lut veșnicia/cântec din sămânță de cântec, /prietenă, soție și mamă, bucuria!. .. (COLINĂ DE DOR).

 Iubirea poate fi şi una colectivă, prin solidarizare: Ne descoperim uneori/ înfiorându-ne osemintele părintești/ așteptatul Zamolxe/ peste umbre unduind trandafiri/fericindu-și lumina! /Jur împrejur/duhuri străvechi așteaptă în tăcere! (AŞTEPTATUL…).

Nu poate lipsi, ca la orice poet care se respectă, arta poetică: Intrați prieteni ca-ntr-o colivie de sticlă/rezonanța cuvintelor o să vă facă bine:/o gură de duh o gură de lacrimă/și cântecul lumii poate să-nceapă!//Intonați-i prieteni refrenul să li se audă ecoul,/cel pe care nu l-am ascultat niciodată/cu inima trasă pe roată odată şi încă o dată! (CONSTRUINDU-MI CASĂ POEMULUI);

Legat intim de idea de patrie, de ţară, versul de tip folcloric nu poate lipsi nici din acest volum, mai ales că poetul îl mânuieşte cu o virtuoziate certă:  Cornul inimii mă sună/aburit de vis și Lună//și de stele foșnitoare/amurgite la izvoare! //Cad de sus tăceri viclene, /înnoptările-n poeme, //iar în noi prin creanga verde/dorul mugurii și-i vede! (MUGURI…);Sunt eu și parcă totuși nu-s, /îmi arde trupul, cumpănă sus/și-n inimă mă viscolește iar și iară/cea mai frumoasă dragoste de pară/pe-o strună de vioară!… (AUTOPORTRET);Arde steaua de jeratic/peste sufletul noptatic; /ninge-naltul frânt de lire/sclipătul de tânguire,/pătimirea plopilor/gângăveala norilor  /rug prelung de busuioc//codru verde de noroc/cu lumina fulgerată/țipă liniștea din vatră, /spre nicicând și niciodată! (CU LUMINA FULGERATĂ).

Versul folcloric se poate refugia convingător în descântec : Nu știu, Doamne, cât descântec /de frumos a fost să sorb/fascinat de ochiul tânăr/feciorelnic să-ți fiu rob! //Numai tu ce-mi știi păcatul/să mă lecuiești de vrei/fă-mă rob al poeziei/înger tandru între zei/rătăcind printre femei! (DESCÂNTEC).

Dialogul cu poezia este tot o artă poetică: Tu, poezie, mi-ai fost singurul /așternut disponibil! /M-ai îndemnat să-mi odihnesc tâmplele/în răgazul dintre bătăile inimii/și alcătuirea cuvintelor, //am rostit în taină rugăciunile/răstălmăcindu-ne proverbele,/verbele  și adverbele ritmate/ ori de câte ori mi-a fost greu/stăpânit de vraja metaforei! //Semnele latine le-am păstrat căpătâi/ rânduindu-ne tinerețea, /diminețile rozmarinului,  /să rămânem așa cum am fost /acasă stăpâni pe morminte, pâine și flori, /imperiu de păduri și viori! (AŞTERNUT DISPONIBIL).

Mitizarea (şi demitizarea) devin şi ele teme predilecte ale poetului, cu precizarea că demitizarea este adesea rezolvată ironic: Asistăm la o nouă ascensiune a inorogului! /A înșfăcat de pe cer luna, /o duce în corn/în împărățiile Panteonului/situat în al nouălea cer/cu candelabre de nuferi albaștri! (ASCENSIUNEA); Descins în aceste ținuturi de rai/prin care rătăciseră zimbrii lui Dragoș: /şi-şi mai făcuseră popas după lupte/câțiva voievozi; //soarele meu s-a cutremurat/rătăcind pe sub falduri/ramul de cireș înflorit! //Acum, iată-mă /întârziind pe Ceahlău, /după urmele cerbilor și căprioarelor/care-și caută în fiecare zi visul, /steaua pierdută în ape/primenind liniștea pădurilor de stejari /și de cetini în roua livezilor/

date în floare! (ACUM IATĂ-MĂ);Continentele au căzut în desfrâu/nu mai crește iarba pe ziduri, /râurile secătuite prin înghițire/de către alte râuri în amorțire/iar frunzarele vinovate strălucesc/ la intrarea pegașilor în cetate!E-o amețeală și-o bâlbâială cosmică: /transpiră pietrele în văgăuni! /Doamne, și-n îmbulzeala asta ionică/își prăjesc pielea de salamandră la soare/în văzul lumii un grup de căpcăuni! (ÎMBULZEALĂ IONICĂ);Am aruncat statuile/care ne-au sugrumat sentimentele/la groapa de gunoi a istoriei! (ISTORIE); Despre toate acestea și încă multe altele/mi-a povestit iconarul din sat/rudă cu văcarul cirezilor de vaci bălțate/devenit de curând împărat (PLUGUL METAFOREI).

Dialogul cu divinitatea este o altă temă dragă poetului, permiţându-i o gamă întreagă de sentimente şi de atitudini, de la răzvrătire la adoraţie, de la invidie la umilinţă: Îți râvnesc, Doamne, / alcătuirile semnelor, /suspinul aerului, /lirica bătaie de aripă/peste peisajul brazilor tineri! (URMELE TRESTIEI CÂNTĂTOARE); Din care dimensiune a universului/mi-ai trimis, Doamne, /jelania umbrelor /din închipuirile Caligrafului /față în față cu isprăvile magilor/ducând în palme o floare de aprilie!? (JELANIA UMBRELOR); Îți strig numele, Doamne, /cățărat pe acoperișul lumii/cu sufletul încrustat de metafore/aureolând cetățile de la marginea galaxiei! (PUNÂND STAVILE DE AMBRĂ ERESULUI); Îți râvnesc, Doamne, alcătuirile, /suspinul aerului unduitor, /urma înrourată lăsată-n ierbi/de tălpile tale, /cerul de-acasă dus în coarne de cerbi, //conturul fierbinte al nisipului/lăsat pe plaja de nuferi/de trupul tău dezgolit, /graiul dăinuind de la cele dintâi /inocente cuvinte. /a, e, i ,o, u, ă, â, //sunt semnele tale de lumină/ lăsate drept mărturie /pe pământul făgăduinței, /alcătuind icoana unui cocor fericit! (ÎNTÂILE CUVINTE).

Autor al unor cărţi pentru copii, cu un real succes la aceştia, Victor Stan nu rezistă tentaţiei de a se copilări, dar o face la maniera lui Christian Morgenstern: Am fost o dată Herodot/cu inimă și vis cu tot/pe cărărui mergeam călare/ cu stelele la cingătoare! //Când îmi era sete de izvoare/vagabondam spre Ursa Mare/sărutând amfora pe buze/cu stropul de chilim din frunze/și mă îngropam în ierbi /cu strălucirea unor buburuze//cuprins de teamă și fiori/până mai sus de subsiori/de dinspre pragul stăpânit de sori/brodându-mi vatra-n trei culori! //Am fost odată Herodot/cu inimă și dor cu tot!… (HERODOT).

Alteori scrie versuri teribiliste, amintind de Coryndonul lui Radu Stanca: Eu mă preumblu-n codru vagabond /alunecând pe sănii de agrișe / ducând în palme-un spic de înger blond/sub ochii stelelor crucișe…. (AI RĂMAS).

Ca o primă noutate a acestui volum să remarcăm descoperirea peisajului metafizic: Se tânguie azurul de vară pe Ceahlău/din măruntaie munții își istovesc armura/vâslind sub cetini glezna, (un vindecat ecou) /neliniștea pădurii ne mistuie arsura! (SE TÂNGUIE AZURUL);Zările în suflet ne-nfioară/trecerile noastre peste ierbi/asfințită candelă de seară, /ora orei ondulată-n cerbi! (STEA DE DOR);

tonul putând deveni baladesc : Vin vara hergheliile de cai/rostogolind tot cerul sub copite/ și iarba crudă pe picior de plai/și tot imperiul vastelor răchite! (ÎMI PARE SATUL).

Tot ca noutate să notăm deschiderea poetului spre suprarealism: Ca-ntr-un poem modern complice/în care își arată sânii Euridice/mă preumblam prin insula mov/de la margine lumii/cu maluri de lumină sărată/citindu-l în taină pe Lermontov…. PEISAJ);Seduse trestii, peștii zburători/împing la mal tăcerile zidite; /din crânguri brazdele dezlănțuite/ambră și cicori! (SEDUSE TRESTII…);

Ia și bea un strop de apă vie/din care-a gustat cândva și-un domn/de-a înnebunit o ciocârlie /noaptea  de-l tot caută prin somn! (ZARE SINILIE).

Se ajunge uneori la un expresionism dezlănţuit: În zori vin oamenii purtând tratate de grâu,/zenituri noi de iubire și soare,/cai galopând prin rouă cu livezile-n brâu/nărăviți de ispita atâtor izvoare! (AIDOMA VISULUI).

Sau la un imaginar debordant: Ochii statuilor/toată noaptea au lăcrimat! (OCHII STATUILOR).

Regăsim şi trimiteri sau sugestii livreşti, mai mult sau mai puţin distilate, din Eminescu, Arghezi sau Blaga sau chiar Caragiale: Arde o lumină șuie/la geamul cu stoluri trase! /Doamne, Luna cea lălâie/a dat buzna-n chiparoase! //Mai la deal un plop nătâng/tremură pe-o ulicioară/țipă mierla prin parâng/că nu te-am iubit de-o vară! //Mândro, n-ai venit aseară/De ce floare bălăioară!?… (PLOP NĂTÂNG); Acum la Durău aștri veghează în somn/o fată morgana, /aripi de păsări/se prefac în cântec/și inel de logodnă, (PASTEL);

Ți-am adus la fereastră știuta floare albastră/a domnului Eminescu/să-ți lumineze iubirea/ca o făclie de Paști…(FĂCLIE DE PAŞTI) ; Doamne, Eminescule, luminează-ne/cu numele tău sufletul trecător (DĂLTUIT ÎN STATUI).

Volumul este pigmentat cu multe versuri cu adevărat frumoase: Aș vrea să fiu asemenea izbânzii,/nor săgetat cu patima oglinzii! (DORINŢĂ);Înlăuntrul statuilor e-o răbufnire de aripi,/Carpații noștri-s martori oculari/ perpetuându-ne încredințați de taină/suntem și vom rămâne pădure de stejari! (RĂBUFNIRE DE ARIPI); Ei sprijină cu umerii grădini/și umbra lor e-o frunte amânată/îngemănându-se la rădăcini/să le rămână lutul veșnic tată! (PRINTRE CETĂŢI RĂSUNĂ); E-o forfotă de alb prin toți copacii/aud cum cântă gârla din caval (ARMURĂ DE CANDORI); O umbră albă-n vatra unei seri, /ape adânci cu maluri de ninsoare/sub frunțile Carpaților severi/străluminăm ca un covor de sare! (MENIRE).

Se pot desprinde expresii unice : „nor săgetat cu patima oglinzii”, „Înlăuntrul statuilor e-o răbufnire de aripi”, „umbra lor e-o frunte amânată” „E-o forfotă de alb prin toți copacii”, „O umbră  albă-n vatra unei seri” (oximoron), ce sporesc cu siguranţă valoarea volumului.

Încă din titlu să remarcăm prezenţa Colecționarului de Păsări, un personaj decorativ, dar şi cu un aer expresionist: Pe Colecționarul de păsări l-am surprins/în Galaxia noastră de-acasă /în timp ce-i pansa unui cărăbuș negru /piciorușele mici și subțiri, /cu petale de trandafiri! (PREOCUPĂRI INSOLITE);  

E-atâta liniște pe strada/ Colecționarului de Păsări/încât aud din gușa rândunicii/izbucnind prin ierbi licuricii  (SUB ARIPA TIMPULUI).

Vom remarca şi prezenţa constantă a  Caligrafului, într-un monolog adresat: Caligrafule, înţeleptule de frumuseţi siderale /râvnite de zei/până unde duc necugetările tale, /(un tulnic de luceafăr –/izbândă postumă, /un înger cu aripi de cuc!)… (TULNIC DE LUCEAFĂR).

Volumul are şi alte ingrediente, cu un rol homeopatic:

-Interogaţie retorică: Să nu întrebi de ce până și grâul crede/de parcă l-ar lega un jurământ/așa cum ramul lângă ram răsare/în patria cu lutul cel mai sfânt! (PE RĂDĂCINI ZIDITĂ);

-tonul fals disperat :Mi-a rămas ocara despuiată/n-am cu cine, Doamne, s-o împart/inima, aceeași cârpă beată/sub un șold de zână zace-n pat! (MIEZUL CERULUI FIERBINTE);

-metaforizarea:  Casa bătrânului astrolog din provincie/se află în capătul celui de al nouălea cer/de unde își începe suflarea pământului/mișcarea de rotație în jurul soarelui! //Ușa de diamant și-o sprijină/ de oiștea Carului Mare (ÎN POFIDA DISTANŢELOR);

Mă întristez la gândul că într-o zi/bătut de drama melancoliei s-ar putea/ ca imaginația s-o ia razna// desculță pe străzile Europei/cu luminile împușcate-n pupile /cotrobăind cotloanele cerului/după cai verzi și rațe sălbatice! //Numai tăcerea își laudă ascunzișul /din cuvânt și numai neprihănirea clipei/ (A CUI NELINIŞTE? );

-personificarea : Vino să vezi cum se perindă seara/purtând cămăși stelare de borangic brodat (SORBIND LUMINA);

-decorul romantic:  Bucium peste dealuri a stârnit câmpia,/dogorit miracol lungului ocol,/ murmurul grădinii alinând vecia/prevesteau lumina păsările-n stol… (PREVESTEAU LUMINA);

-o nelinişte cosmică, mimând metafizicul : Simt rădăcina-n mine cum urcă ruginie, /învălmășite pulberi în stele se prefac,/în trup când rugul bolta își adie/neliniștea cu sâmburi de copac! (ROD);

-o autodescrire :Vine ora tainei șoapta să-mi aline / primăvara-n mine mugurii își suie,/nasc din steiuri flăcări smulse din genune/iar de dor și jale îmi cioplesc statuie! (DE DOR);

-un dialog cu arta, ce nu devine artă poetică, rămânând la stadiul de mărturisire patetică: Flăcările bibliotecii din Alexandria/le simt cum m-apasă, /clipele înțepenesc: e o tristețe universală/de care nu mai pot să mă lecuiesc (TRISTEŢE UNIVERSALĂ);

 -altă  mărturisire, la fel de patetică : Îmi dă târcoale o lacrimă incendiară/iar inima mi-e plină de poeme/simt că-n curând voi deveni vioară! /Primiți aceste semne mai devreme! (LACRIMĂ INCENDIARĂ).

 Intâlnirea cu Demiugul, alt personaj ce populează mai multe volume ale poetului :    Dă-mi, Demiurgule, un toiag de cireș, /eliberat de prejudecăți/să pot bate în scoarța amurgului/deschizând cutia antichității! (ELIBERAT DE PREJUDECĂŢI).

Spirit eleatic, cizelându-şi atent versurile,  propunând un imaginr adesea inedit, metaforizând convingător, Victor Stan progresează lent, dar implacabil, fiecare nou volum întărindu-i imaginea de poet şi sporindu-i astfel notorietatea.

Deja poetul neamţean este un nume ce nu poate fi ignorat de orice bilanţ literar.

 Lucian STROCHI