GHEORGHE ANDREI NEAGU – TABARA DAMNAŢILOR sau O LUME PE DOS

Gheorghe Andrei  Neagu este, cu certitudine, un prozator important, de primă mână, pur sânge.Asta pentru că este şi un poet la fel de valoros. Poate că e o prejudecată, dar cred mult în proza poeţilor. Asta şi pentru faptul că poeţii simt cel mai bine simbolurile, le mânuiesc cu dezinvoltură, au un auz perfect, iar fraza nu se trădează cu vreo ezitare rebarbativă..

Tabăra damnaţilor este un microroman simbolic, deşi el pare, la prima vedere, violent realist.

Fabula e simplă, poate fi redusă la o singură frază. Un grup de trei indivizi, deveniţi penali cam fără voia lor, sunt eliberaţi oarecum pe neaşteptate; primesc o repartiţie, li se asigură reeducarea prin muncă, dar unul dintre ei evadează, încercând o altă soluţie a „libertăţii”;  eşuează însă şi se sinucide.30

Cei trei poartă nume simbolice: Lazăr, Petre, Serafim. Femeile poartă şi ele nume predestinate: Mariana, Angelica, Petra. Se obţin astfel cupluri logico-simbolice şi chiar parabolice: Petru-Petra, Lazăr-Mariana, Angelica–Serafim.

Există o lume paralelă cu cea reală.   Lazăr – este cel înviat din morţi, Serafim este nume de înger, iar Petru este Sfântul-Portar care permite sufletelor intrarea în Rai. Mariana e Fecioara Maria, Petra este replica feminină a lui Petru, iar Angelica, fiică de preot, ar trebui să fie corespondenta lui Serafim, fiind  şi ea înger.

Dar Gheorghe Andrei Neagu ne prezintă o lume pe dos, cu o subterană, un regim terestru şi o posibilă izbăvire în ceruri.

Mina este o a doua subterană, după închisoare, e chiar iadul, chiar dacă, în mod ironic, suntem avertizaţi că e vorba de o „mină de suprafaţă”.

Lazăr, protagonistul romanului, este cel care încearcă să refacă,  printr-un „nod” existenţial,  o poveste de dragoste, legând iţele unei idile complicate, aproape imposibile. După eliberare se întoarce la Mariana, „fecioara” care  îi denunţase pentru un presupus viol. Pentru o vreme nodul ţine, Lazăr devine „replica” Marianei (ea – coafeză, el – frizer), dar iubirea lor e maculată, ambii căutându-şi refugiul în alte iubiri, consumate fizic sau nu. Tabăra din care evadase Lazăr devine tarabă, el devenind un speculant, un traficant de obiecte de lux.

A rabata o situaţie, a o înlocui cu o altă lume, iluzorie, a feţelor subţiri este o întreprindere peste puterile lui Lazăr. Lazăr-viul se sinucide ritualic, spânzurându-se: nodul pe care încercase să-l lege, îl strânge acum până la sufocare.

Nu mai e vorba de înviere, ci de chiar refuzul de a căpăta liniştea de pe urmă, sinucigaşii neavând loc în cimitir şi nici dreptul la o slujbă creştină.

Până la urmă, Lazăr e trădat chiar de îngeri, de Angelica (a doua şi ultima iubire) şi de Serafim (care nu mai e, nu mai vrea să fie  îngerul său păzitor).

Desigur apar şi alte semne: tunsoarea (amintind de Samson şi Dalila), cei trei samsoni chilugi pierzându-şi orice putere într-o lume reală, cotidiană, diurnă, nu neapărat normală.

Scrierea lui Gheorghe Andrei Neagu polemizează discret cu alte scrieri despre universul concentraţional: aici temniţa, închisoarea nu apar decât ca o realitate glisantă, adevărata temniţă este chiar lumea pe care ei au părăsit-o cândva şi în care nu se mai pot încadra.

Sunt pagini savuroase de un umor irezistibil: un tractorist (Serafim) este ajutat de o Excavatoristă(Petra) să dirijeze un buldozer. I se arată comenzile, manşele, manetele, ai senzaţia chiar că ar fi vorba despre comenzile pentru un vehicul cosmic.

Lectura trebuie să fie stratificată, altfel înţelesul romanului apare mult sărăcit şi pe nedrept expediat.

Gheorghe Andrei Neagu impresionează şi prin acest text: în raport cu istoria narată, naratorul este obiectiv-neutru, heterodiegetic. Din punct de vedere al discursului, naratorul este omniprezent, omniscient, iar personajele sunt alegorice, simbolice, parabolice.

Tabăra damnaţilor este un roman relativ static. Dar tocmai acest lucru îi conferă o intensitate neobişnuită. Primează nu naraţiunea, ci analiza: lucidă, necruţătoare, deloc conciliantă sau concesivă.

Neagu îşi aruncă personajele în vâltoarea vieţii, neştiind sau nevrând să ştie care dintre ele ştiu să înoate.

Sunt convins că acest roman, tradus în limbi de circulaţie, i-ar aduce autorului mai mult decât notorietatea sau un succes de stimă.

Lucian STROCHI