EMILIAN MARCU SAU TRAGICUL IN ESENTA PURA, INCHIS IN SFERE (2)

Iubirea înseamnă triumful vieţii şi singura replică viabilă dată morţii: Cine eşti tu? mi se strigă, cine eşti tu?/După ce, deodată, umbra mea nu mai fu.//De iarbă-i faţa ta, în lumină, de iarbă?/ De departe, din fierbinte cenuşă, întreabă.//Cine eşti tu, dacă acum nu mai eşti,/A cui umbră, oare, tu o mai locuieşti?//Ce să-i răspund, mă întreb eu, ecoului, cât/ De iarbă sunt şi cât de-mplinit în pământ?// Cine eşti tu; Mi-apropii de buze ţărâna cea proaspătă, /Răvăşite de tainice impulsuri materne./ Aburul proaspăt ca un trup de fecioară/Mă-nvăluie tainic în zori de aprilie.///Mi-apropii de buze ţărâna şi ştiu /Că sărut chiar propriu-mi sicriu.*** Mi-apropii de buze

Poetul este între altele şi un zugrav de subţire: Vopseluri calde dezlegate-n har,/Sub tâmpla casei, cu durere-mbracă/Umbra cea de înger prinsă-n calendar/Şi cu auzul împlinit de-a dreptu-n toacă.//Mâinii tremurânde picurând vopseli/Din pensule cu taine-mpodobite./Prin ramele-n înalt şi cu-opinteli/Zidesc priviri cu darurile sfinte. Zugravii iconari.

Moartea, – singurul subiect serios al unui poet – cum afirma cineva – îi permit lui Emilian Marcu două sonete incredibile: Sunt îmbrăcat în purpură curată,/În purpură curată-s îmbrăcat./Mi-e umbra fumegândă-ntr-o săgeată,/Sunt îngerul de stele fulgerat.//În purpură – lumină de lumină – ,/Ca-ntr-o fântână, iată,chipul meu/Se lasă-ncătuşat cu-atâta vină:/ Întulburat duc aură de zeu.// Sunt îmbrăcat în purpură uşoară,/În purpură sunt îmbrăcat şi-n fum./De mine umbra se desprinde şi coboară/Când duc, sub pleoape, sicriul tău de scrum.//Şi nu mai ştiu, acum, ce zodie mă cată/În giulgiu-adânc şi-n purpură curată. Ce zodie mă cată; Cum vine către mine în flăcări uşoare,/Cum vine învelită în flăcări, subtil/Are buzele arse şi-mi pare //Calcă asemenea unui copil.//Cade pendula – ce dezastru – /Casa se aprinde de ea,/Am pe pleoape cenuşă de astru/Are în mâini viaţa mea.// Cum vine,sângele îngheaţă în vene,/ Mă las dus de mână fără să ştiu,/Mă las dus şi e mult prea devreme,/Mă las dus şi e mult prea târziu.// Cum vine, cum vine prin casă/Şi se face lumină şi coasă./ Cum vine…

            Poetul este singurul rege recunoscut şi de timp: Cu această coroană  a melancoliei pe cap/ Ca un coif de războinic,/Cu această coroană – aură sfântă – /Poetul intră în cimitirul metaforelor abia răsărind.*** Cu această coroană

Până şi metaforele pot intra într-un cimitir, după cum şi timpul poate prinde muşchi: Cărţile mele, toate, câte vor fi existând/Sunt despărţite ca-ntr-un nefiresc şi/ Iremediabil divorţ./Au fost, multe dintre ele tipărite/După un mileniu de la data când au  fost scrise./Manuscrisele prinseseră, /peste litere, muşchiul timpului, /Muşchiul nisipului din clepsidră… *** Cărţile mele

Două parabole tulburătoare pot fi două dialoguri: Despre morţi vom vorbi numai de bine,/ Îmi strigă călăul de pe eşafod./Vino şi priveşte butucul şi ţine/Oglinda aceasta către norod!…//Împăratul va trece prin ea mai târziu,/Aşa că ai timp suficient înainte./Ai tot timpul să mai fii viu,/ Dar mai gândeşte-te la cele sfinte/Ţine şi cutia asta cu nori,/Pe care mi-a dat-o cineva pentru tine,/ Cineva care mi-a spus c-ai să mori/Şi că te va vorbi numai de bine.//Ţine butucul, eşti un tip norocos,/Despre morţi se va vorbi doar de bine./Pentru tine am ridicat eşafodul de os/Să poată, prin moarte, să te înlumine!//Vântul curat se va strecura în oglinzi,/Un fel de zbatere fără prihană. Cineva mi-a spus: Să-ţi aprinzi /Cât mai târziu ghilotina de rană. Dialog (III); Linia vieţii tale este foarte scurtă,/Îţi citesc, în palmă, cât mai ai de trăit./Îţi citesc şi sunt în mare derută,/ Cum de până acum n-ai murit?// Se vede că s-a făcut un rebut,/Că mâna ta altuia îi era destinată./ Unuia care din viaţa ta şi-a făcut/Pentru trup un fel de cutie blindată./// Linia vieţii tale demult s-a subţiat,/Nici nu ştiu cum de ai mai rămas./Ţi se-arată că vei fi împărat:/Doar atât, fă un pas, da, încă un pas… Dialog (II)

Sunt versuri împrumutate dintr-un alt volum, Dansul pe eşafod, eşafodul fiind pentru poet o metaforă obsedantă. Eşafodul este o tribună, o scenă, un spectacol, un dialog, iar ghilotina o despărţire brutală între viaţă şi moarte. Moartea e atât de rapidă încât interzice trecerea de la viaţă la moarte: Mă poartă cineva, nu ştiu de-s viu/De-s învelit în umbra mea curată,/De am ajuns pe eşafod, acolo sus, nu ştiu/Sau am intrat în moarte deodată. Călătoria spre eşafod

Ghilotina este un ecou al morţii, căderea ei tăind şi mijlocul clepsidrei: Stau în ecou ca-n patul nupţial/Şi simt, încet, cum rana mă-nconjoară./ În patu-acesta stau la modul ideal/Că floarea ghilotinei n-o să mă mai doară.// Nuntiri cereşti tot ard în lumânări,/ În flacăra lor rece ca-n mindire./Pe eşafod sunt tras de-atâtea ori,/Acolo-s dus să fiu ales drept mire.///Cuvintele-s lehuze-n matca lor/Şi-n flacăra lor rece ca-n mindire/Mă-nchid cu teamă, rănile nu dor;/ Stau în ecou ca-n patul pentru mire. Stau în ecou.

Dansul pe eşafod este unul ritualic, iar poetul se poate înlumina punând noaptea pe butuc pentru decapitare: Cocoşi de sticlă aprinzând tăceri,/ În globul dintre mine şi secure,/Ştiam că-n moarte este numai ieri;/ Nu-i niciodată-un mâine să ne fure.///Iar eu buimac, zăpezile le duc/Pe braţe-n piaţă spre întâmpinare/Şi-aşez cu teamă, noaptea pe butuc /Punând-o-n loc pentru decapitare.  Dansul pe eşafod (9)

Se poate muri în varii moduri. Despărţirea de copilărie poate fi o primă moarte: Azi renul a venit îndoliat/Din porturi albe fumegând spre sară/A trebuit să-l plimbe cineva prin sat,/ El nu avea nici limbă şi nici ţară. ///Prin zece lumi, lumina lui privea/Ce an era, ce oră va să vie?În loc de ochi, pe frunte-avea o stea/Un lung ecou dinspre copilărie. Prin zece lumi, lumina

Moartea poate fi şi despărţirea de mamă, fiinţa primordială: Aproape că umbra mi se-ntunecă-n gând,/Rugina se-ntulbură în lacătele sparte./ Cineva mă caută până când/Limpede mă întorc dinspre moarte./// Dinspre mamă timpul se aude plângând,/ Fac semne cu mâna să vină./Şi iată, deodată, în aer se-arată/Chipul ei, frumos, cioplit în lumină. / Întoarcere; Ce ninsoare ciudată mă prinde în sine,/Ce spaimă-ntre fulgere acum s-a furişat?/ Mi-e atâta de frig, mamă, de tine,/De-mi pare că sângele, în vene, mi s-a uscat!/// Ce ninsoare ciudată mă prinde, ce ninsoare!/ Spaima-ntre fulgere tiptil s-a furişat./Doamne, în mine-i atâta mirare/ Că, pe jumătate, în pământ am intrat!Ce ninsoare…

Moartea poate fi şi cântec şi descântec: De o mie de ori, intru în cântec,/De o mie de ori, ca în baia cea sfântă.// Gheaţa mă înconjoară precum cercul,/Precum cercul cel magic înconjurat e de spini.// Ace subţiri îi mângâie trupul, ace subţiri, /Răcoarea serafimilor tineri ducând sub priviri// Răcoarea şi taina aurei umbrei stelare/Intră în apă odată cu mine, o ce magică iluminare!//Trupul  meu fără prihană râul înnobilează/Privighetoarea în cântec se întemeiază.///Drum fără întoarcere, drum fără întoarcere /- În râu intră lumina pentru propria-i coacere.//De o mie de ori, ca într-un ciudat ritual/Intru în cântec. Sub ape-i un locaş ireal. De o mie de ori….

O speranţă mai rămâne, cuvântul, care este cu adevărat un supravieţuitor: Acum, între fluturi, cuvintele toate/Par a prinde rod şi atâta tăcere, /Că-n zborul lor umbra uşoară se zbate,/Ca aburul pâinii pe chipurile morţilor la Înviere.// Stranie împlinire în lumânări şi cenuşă/Mă tot colindă, încet, în sus şi în jos./Port iarba pe mâini, o misterioasă cătuşă./Acum între fluturi se arată Hristos.//Rod curat prind tăcerile tale sfioase/Sunt de fum şi-n împlinitul comând/Simt cum deodată cântul serafic de oase/E tot mai mult un râu tăcut luminând.//Ca aburul pâinii pe chipul morţilor la Înviere/Trag peste mine cămaşa fierbinte de miere! Acum, între fluturi

Tragicul e prezent permanent. Drumul este tras pe roţi: Un drum se trage pururi pe roţi,/Calotele de gheaţă-ncep să cadă/Stau ca Hristos între doi hoţi:/Stau, ca un zeu, pe-un munte de zăpadă. Ca un zeu pe munte de zăpadă; o licornă plânge cu lacrimi de ceară peste timp: După  o mie de ani, ca în epoca pură,/Prin, de nimeni, ştiuta răsură/Ca în epoca ierbii abia răsărite,/ /Fără durerea unei ispite,/Ascultă licorna cum plânge printre tufani/După o altă, tot atât de misterioasă, mie de ani/După trupul tău împlinit, de fecioară,/Cum plânge licorna prin lacrimi de ceară/Ca şi cum o mie de ani ar fi trecut/Mai iute decât trece o zi peste muntele mut.  După  o mie de ani, ca în epoca pură.

Semnele sunt prea numeroase pentru a mai putea fi descifrate, astfel încât lumina însăşi pare ciudată:Prin o mie de semne-mi vorbeşti,/Prin o mie de semne,/Despre această atât de nepătrunsă iniţiere//Despre această lumină ciudată,/Prin o mie de semne-n miraculosul ţinut. Prin o mie de semne-mi vorbeşti

Lucian Strochi