Dintotdeauna poeţii s-au simţit o castă (evident elitistă). De aici şi ideea selecţiei făcută cuvintelor, alegându-se doar cele nobile, demne de un limbaj înalt, aristocratic. Prin urmare sunt evitate cuvintele prea neaoşe, arhaismele, cuvintele alcătuind masa vocabularului. Consecinţa: limbajul poetic nu se vrea premeditat, programatic, a fi unul democratic, în ciuda unora care declară că „poezia a coborât în stradă”.

Ligia Stan este o nonconformistă, acordând tuturor cuvintelor şansa de a intra în poem, de a deveni deci cuvinte poetice. Exemplele sunt numeroase dar merită a fi amintite câteva, extrase evident din volumul ÎNTÂLNIRE PE ACOPERIȘUL LUMII pe care îl avem în faţă, încă în manuscris: drumeag, cristei,  strungă, imaș, ceteraș, chiparoasă, jinduind, tăpşan, a priponi,  agrișe, mezat, şofran, sudalmă, spovadă, pândari, temenele, ru

salină, sulfină, zmeuriş, pitpalac, armindeni,  răruică, stupină, tufănele, merişor, grui, ghizdelele, dumicat, hapsân, grâuşor, soroc etc. Desigur aceste cuvinte au şansa rarisimă de a se insinua într-o poezie „clasică”.

Poeta are şi tendinţa de a combina cuvintele, de a le nunti în sintagme neobişnuite, adevărate oximoroane:  frunza clăpăugă, nufăr în carlingă, pegas astral dumbrava castă, pegas de mucava, încărunțind ghilotina, înger de iubire gri, trubadur de tinichea, racla lunii, ghintuind stelele,  crin hapsân, rugul lacrimii, ombilicul metaforei.

Ligia Stan este o îndrăgostită „perenă”, având câteva iubiri constante şi consacrate.

Prima iubire e  sacră, fiind vorba de Divinitate, invocată în mai multe rânduri: „Binecuvântează-mi, Doamne, vorbele,/ închipuirile lirei adunate de fericire/și dragoste în metru antic în inimă/lăudându-ți în metafore lumina/și bunătatea din cântec//În păduri aud cum roua se preschimbă-n copaci/crengile teiului sfânt îmbrăcându-se/în mantie zeiască de muguri,/(ciucurii stelelor verzi!)/ LOGOSUL PÂNII

Iubirea se transformă în rugă, în invocaţie către muză: „Dă-mi, Doamne, patima iubirii tale cu împrumut,/ (brazdă râvnită de lut),/să mă pot spovedi în încăperea unui cuvânt/îngenunchind pe aripi de cocoare/ cu verbul inimii a fi//Din văzduh se rostogolește valea Ozanei pe roți de polen/aducând pădurea micsandrelor mai aproape,/lotca azurie a cerului ascunsă sub pleoape/unde vin în zori galopând cerbii/ din adânc de izvor să se adape;/ BRAZDĂ RÂVNITĂ DE LUT

Sau poeta se visează a fi „logodnica lui Hristos”: „Te râvnesc, Doamne, așa cum sămânța/ îngropată sub brazdă/își așteaptă înfiorată încolțirea!” MAI MUL CA PERFECTUL IUBIRII

Dumnezeu poate fi izvor de iubire, iar cuvântul un „argonaut”:„Floarea de colț, pasăre rară/răstignită pe stânci/a fost osândită să ardă pe rug/de către un gâde absurd,// sufletul meu translucid/unicul din străvechii, colind!/Doamne, îmbogățește-mi iubirea/argonaut cuvântul”38(RUG)

A doua iubire este cea paternă, tatăl, poet cunoscut, fiind evocat în câteva rânduri, chiar cu titluri de volume: „Doamne, numai părintele meu/ „Vindecătorul de păsări”/m-a învățat din copilărie/să iubesc mai mult ca perfectul luminii,/ floarea de razachie!” POVAȚĂ

E pomenită chiar ziua sa de naştere: „Astăzi 23 septembrie, zi de naștere a tatălui meu,/ deținătorul secret al „Spadei și armurii lui Ares”/am împins din galaxie cu sufletul, inelul Saturn /dincolo de mănăstire,//orgolioasă valea Ozanei/plutind în derivă până hăt departe,/ pe acoperișul de șindrilă a lumii/învățând mierlele și luceferii universului să doinească,/cățărați pe ghizdelele de porfir ale fântânii/ de la Școala Domnească de catiheți.//Balada lui Ciprian Porumbescu /am învățat-o pe de rost,/Craiul cel nou luând înfățișare de hulub călător,/arlechin de iarbă sonor!”13(ÎNVĂȚÂND MIERLELE ȘI LUCEFERII SĂ DOINEASCĂ)

A treia iubire este cea pentru un tânăr misterios, despre care nu aflăm prea multe, nuci măcar numele, dar căruia poeta îi dedică multe versuri: „Îți invoc numele/ca pe un dicționar secret de familie, /mai ales seara,/când te strig pe limba privighetorilor /de la care pădurile și izvoarele/așteaptă răspuns!//Simt în Univers cum se crapă de ziuă./Pe acoperișul lumii se aud cocoșii!” POEM PE LIMBA PRIVIGHETORILOR

Tânărul poartă mai multe măşti, ca parter a naturii, fiind fie un „stejar rămuros”: Pe câmpii/ trupul tău de stejar rămuros/sprijină cerul/de ciocârlii înfrunzit/ ÎNTINERIND SATUL

fie un Făt-frumos sau un cireş: „Făt-Frumosule de-o clipă/ziua-mi pare o colindă/răsărită dintr-o ghindă/ iar cireșul din fereastră,/dulce pasăre Măiastră!/ CIREȘUL DIN FEREASTRĂ

fie un  alt obiect drag, obiect-subiect al visului: „Fluieraș de-argint brodat,/arlechin de turturel/ astă noapte te-am visat/trecând luna prin inel” TOAMNA CÂND SE DUC COCORII

Lucian Strochi