MASTILE POEZIEI SAU INTRE IUBIRE SI CUVANT, AGONIZEAZA TIMPUL (1)

ELISABETA VARTIC–CRISTEA este un poet cult(ivat), frecventând cu succes câteva culturi străvechi, biblia şi miturile eline, lumea romană, dar primind şi sugestii din lirica germană (Rilke), americană (Walt Whitman), română (Bacovia, Blaga).

În acelaşi timp,  poeta are un auz fin, percepând semitonuri din „cântecul popular”,  fie că e vorba de descântec sau rugă, practicând o poezie intelectualistă, dar care nu exclude, dimpotrivă, potenţează, filtrează sau chiar amplifică  sentimentul.

Temele poeziei sale sunt cele ale poeziei mari dintotdeauna: iubirea, cuvântul, între ele fiind – dreaptă cumpănă şi balanţă – timpul.

Interesează subtemele şi motivele şi, în cazul Elisabetei, constatăm că putem vorbi de un adevărat cult al familiei, motiv ce poate fi atât al iubirii, al cuvântului, dar şi prin diacronie al timpului.

La fel iarba, visul, cireşul amar, efigia, poezia, destinul, femeia, memoria, autodefinirea, introspecţia, comunicarea, comuniunea, orgoliul unicităţii, lumina, misterul, metamorfoza, mitul, parabola, legenda, femeia, umbra, pasărea, oglinda – toate intrând în triada amintită, fiind când iubire, când cuvânt, când timp, când toate acestea la un loc.

Poezia Elisabetei Vartic-Cristea se rosteşte, se oficiază, e un cântec mut, o şoaptă divină.

Să vedem cum apar iubirile în ipostaze mai mult sau mai puţin cunoscute, dar de fiecare dată cu o expresia poetică proaspătă, surprinzătoare.

Iubirea începe prin a fi un mister: „Gura ta albastră/nu-mi spunea lucruri știute,/decât despre cele pe care/eu nu le-aș atinge vreodată…//Nu mai privi înapoi peste umăr!/Cineva /tocmai a ferecat porțile toate…”, apoi o fertilă incertitudine: „Scriu pe geam: întrebarea  aceasta e mută,/ochiul meu e bolnav și deschis ca spaima de ciută;/lună vicleană și putredă, hai să mă dărui/rodului ierbii, sorbului inimii cărui? /Doar pulbere e-n mâna întinsă spre tine,/crepusculare și vagi neliniști în umbră, ruine,/cap de mireasă tăiat, fluturându-și zăpada/vălului alb și pătat, deslegarea, șarada…” ȘARADĂ

Iubirea poate fi şi o doină de jale:  „De la mine pân/la tine/numai pustiu și ruine…/De la tine pân/la noi/Numai plânset de strigoi…/(Au, au, au, inimă, au)//De-ar fi podul mai la deal/aș zări umbră de cal/zburător și neînfrâuat ,/negru ca negrul păcat…//Dragostele de-împrumut/n-au parte de prunc născut,/ele-și curmă  calea-n loc,/dragoste fără noroc…//Vino, lună-n miez de vară/pe raza ta gălbioară/și mă poartă până-n sară, /cu dorul meu te-mpovară…” CÂNTEC POPULAR (CÂNTECUL LUNII)

Adesea iubirea înseamnă aşteptare şi visare: „Te aștept în grădina cu arse petale/de măr, de cireș ori de sfântă -amintire;/brațele mi-au ostenit, ireale,/ocrotind a lămpii de dor licărire.//E noapte, așa cum a fost totdeauna/când se stingeau printre noi florile,cuvintele/Cu obrazu-i de ceară, straniu, luna/strălumina ochii noștri, veșmintele…” VISARE

Sau poate fi o „tristeţe fericită”: „Preafericită tristețe,/frumoasă/ca un trandafir înzăuat/în triumful /cel vestitor al florii/adâncite-n mireasmă://când iubești,/atât de hieratic/te atinge/ întristarea de-o clipă,/încât surâzi –/și trupul tău/e o lumină de râu,/un întuneric/simțit de foarte aproape…//e marea înspăimântare/care te încearcă/la presimțirea foșnindă,/în iarba de gânduri,/a șarpelui…” PREAFERICITA TRISTEȚE

Dar cel mai adesea iubirea înseamnă un El şi o Ea, sau, alfel spus, o împlinire androginică: „Casa spre care merg    /e una din cele mai/ somnoroase  case:/spre ea se-alungă corbii/în foșnet uniform/și-mpleticindu-se/îi dau târcoale șerpii.//O, vino să-ți dezmierd/luminile din ochi,/iubite,/stăpân al acestei tăceri!” SĂLAȘ IUBIT;Picură din streșini vechi amurgul,/ziua scade-ncet în calendar./Unde ești, iubite, să-mi mai tulburi/liniștea, cu pasul tău arar?//Cartea-n scoarțe doarme prăfuită/de cât somn și veghe-n ea a strâns,/ochii mi s-au tulburat a rugă,/ori a noapte și a tainic plâns.//Liniștea mă-mpresură și toarce/firul de argint/ca-ntr-o poveste./Eu, privind în zare-mi spun cu teamă/că-nainte încă mult mai este…”  AȘTEPTARE;O, când va fi să mă strigi, să te strig/din umbra grea a Timpului, lăsată/ca o perdea cenușie peste ochiul de frig,//Să nu te-întorci, să nu privești înapoi;/ca surâsul de crin înflorit să-l desferec/eu voi veghea nevăzut, cu mâinile sloi…” NOUL CANTEC AL EURIDICEI;Eu știu, iubite, că ne-au alungat/pe țărmuri depărtate marinarii/și simt cum mi se clatină ciudat/aripile zburând spre noi fruntarii //Dar dâra sângerie din înalt /eu o urmez, știind că ești rănitul./În inimă se-ncheagă un ultim salt,/să nu mă prindă-n pulberi asfințitul.//Lumina îmi acoperă privirea/și se prelinge gravă-n oseminte.//Tu nu privi în urmă, ni-i pieirea/de n-om zbura de-a pururi înainte…” CÂNTECUL EURIDICEI; „Tu vei veni dintr-un trecut alert,/răcoarea nopților va fi la fel de vie/și-asemeni cu izvorul din deșert/vei lumina căința mea târzie.//Iubite, pune-mi-voi un crin în păr,/gingaș ca spuma rochiei de-atunci -/iar tu, ciudatul, tristul adevăr/de-ți va veni în minte, să-l alungi!//Să fim ,din nou, speranțe inocente/cu trupuri clare și prelungi, de dor;/ori două calde,tulburi sentimente/care-nfloresc într-un mirific zbor.//Cum se desfac din ore clipele pe rând/ așa ne-om pierde-n tainica vâltoare/să ne-mplinim, apoi, înzăpeziți de gând,/cu liniștea împresurându-ne, de sărbătoare…DE SĂRBĂTOARE;  „Înmiresmează-mă, iubite,/cu dulce/gura ta de iarbă/ nesocotința de-a visa până la tine/mi-e vrăjmașă, iar chinul veșnic al rotirii/mereu ne pierde și ne lasă/în caldul suflu al fântânii/ce vrea-n adâncuri să ne soarbă./O, niciodată nu vom mai fi-vom/atât de tineri si de-albaștri/ca duhul florii născătoare/de sentimente străvezii,/în roua ierbii ce ascunde/și plânsete și bucurii/noi vom zbura spre cerul nostru/ca-ntr-o explozie de aștri.” SCHIMBAREA SCHIMBĂRILOR

Cel mai adesea, ca tehnică a discursului, iubirea este un monolog adresat sau o jumătate de dialog:”Tu nu mai ești îndrăgostită,/tu nu mai poţi iubi, femeie!/atâta doar tu ești : ispită /și-nsingurata lumii cheie//cu care vei deschide poarta/ca pe-o cutie a Pandorei/înspre trecuta-ți viață, moarta/sa-i smulgi fatala clipă orei//și-ntr-o aprinsă cavalcadă/să o condamni apoi să steie:/să-ți crească aripi de zăpadă/și să mai poți iubi, femeie !”CREDO QUIA ABSURDUM”

          Tonurile sunt adesea delicate, hieratice, ajungând la valenţe psalmice, biblice: „Ca și când/te-ar atinge un înger în somn/cu aripa sa, de foșnire/și umblet pe ape,/așa de ascuns/și de tainic/sună/părul tău, mirosind/a roire de frunze, în toamnă… NOI, COPACII DE SUFLET; Vinovata culoare a surâsului/caligrafiată de îngeri/pe gura ta/mă risipește-n vârtejul de iarbă.        „MEA CULPA”;Aș vrea să am mâini frumoase, subțiri,/să fiu mai frumoasă ca soarele,/pentru iubitul pe care îl pierd acum/așa cum își pierde pădurea izvoarele CA O PĂDURE TĂIATĂ…

Sinceritatea primei iubiri e absolută: „Am iubit atâția oameni /după tine,/dar pe niciunul  ca pe tine, pe niciunul -/din toate lumile mele/s-a ales scrumul,/visele toate ca fumul/sunt risipite, ca fumul…” PRIMA DRAGOSTE

O subtemă a iubirii este familia şi cred că nu greşesc dacă afirm că Elisabeta epuizează toate ipostazele acestei subteme, ca într-un joc existenţial, apărând pe rând Tatăl, Mama, Sora, Fratele, Fiul, Fiica, Soţul etc. Familia este o complinire, a prelungire a iubirii.

Firesc apare întâi tatăl, văzut aproape totemic, uriaş, integrat perfect în natură sau fiind chiar însăşi natura: „Mi-e dor de munții albi/în care tata/doboară fagi și carpeni/tăindu-și drum spre culmi,/aerul tare îi pune-n /mustăți promoroacă/și el intră  /în ograda casei/cântând…///tata e însuși Muntele,/cu cojoc de zăpadă/pe umerii calmi/și cu mâinile -/poieni senine/în care se-adapă/ciute…” ȘI PLEACĂ ODATĂ CU ZAREA

Între mamă şi fiică, adică poeta, se naşte o complicitate ontologică, o înţelegere de peste înţeles şi de aici o tulburătoare umanitate: „Mamă, nu plânge în taină pe albia de rufe:/aburul fierbinte ți-a înroșit mâinile,/miroase în casă a mere coapte pe marginea sobei…//Copilul tău nu s-a dus prea departe,/decât cu gândul s-ajungi și încă tot mai departe…//Ce te-a făcut să-mi scrii scrisoarea aceasta tăcută?//Mamă, aprinde pridvorul casei mari cu zorele:/eu am să vin odată cu soarele.” SCRISOARE MAMEI (I)

Un triunghi al dragostei se stabileşte între fiica nenăscută şi tatăl ei şi desigur mama, cea care gestionează atât naşterea, cât şi lumea: „Fiicei mele nenăscute/îi spun în gând:/m-am măritat cu tatăl tău/cel atât de frumos/încât acum/asemenea ție el mi-a rămas/în ventriculul stâng/ca în bănuțul cald al oului /ideea de pasăre…IDEEA DE PASARE

Lucian Strochi