Poet redutabil, partener de dialog incomod, romancier  de succes, Gheorghe Andrei Neagu nu e totuși doar un prozator.

E mai mult de atât: un povestaș (având nevoie ontologică de narațiune, de poveste – un narator pur-sânge), adorând narațiunea scurtă, nervoasă, scurtcircuitată, fără arcane și nișe, cu un singur fir narativ, asemenea basmului, cu o morală ce se adresează nu conștientului, ci subconștientul și inconștientului nostru.

Scriitura sa este un imens monolog adresat, chiar dacă, abil, naratorul schimbă, pentru circumstanță și circumstanțial, personajele.

Rezultă de fiecare dată o suită de parabole și dacă o suită de metafore dau o alegorie, o suită de parabole eșuează într-un text cu virtuți biblice.

Lumile naratorului se suprapun, chiar dacă ele s-ar dori stratificate, independente, lesne recognoscibile: infernul, purgatoriul și paradisul coexistă spațial și temporal.

Așezământul este o scriere conținând câteva parabole amare, vorbind despre condiția noastră umană și mai ales inumană.

Autorul ne prezintă, pedant și patetic, polemic și poetic o menajerie umană, nu atât fizică, cât metafizică, nu o menajerie a gestuală, cât una a sentimentelor, revenite la un stadiu primar, adică nealterate.

Parabola pleacă din comedia numelor, prin paginile cărții defilând Ștefan Mădularu, Titi Șliț, Nicoleta Ciuraru, Sorin Sticlaru, singurul nume normal fiind cel al directorului Daniel Ștefan, ce poate fi citit ca fiind cel al unui personaj ce unește până la aliaj două alte personaje celebre, pe Daniil Sihastrul și pe Ștefan cel Mare.

Dar Daniel poate fi nu doar Pustnicul, ci acela care coboară în groapa cu lei.

Iar Ștefan e cel descris de Ureche, neobosit, transformând înfrângerile în victorii și bătăliile pierdute într-un război câștigat.

Altfel spus, Daniel Ștefan e un Făt-Frumos ce pleacă în căutarea adevărului și care vrea ca așezământul său să nu fie mormântul unor nefericiți. Personajul e totuși real, cu acte de stare civilă în regulă.

Această lume a handicapaților a mai fost descrisă în literatură, de la Cehov la Ken Kesey (cel cu Zbor deasupra unui cuib de cuci, dar și cu Caverne și Ultima rundă).

Numai că la Neagu e vorba de ceva mult mai grav, mai tragic: e vorba de o „între lumi”, așezământul preluând ticurile, reflexele, cutumele lumii de afară, hidoasă, piramidală, întoarsă, cu pretenția de a asigura binele comun (cu forța, desigur!), dar reală și vizibilă.

Nea Costică, contabilul șef, are puterea unui prim-secretar de județ, Sorin Sticlaru (ce „transparent nume!”) e șeful „ocrotirilor sociale” și e un personaj odios și urduros, Dorin, Mielu, administratorul și magazionerul sunt de fapt lupi în piele de oaie.

E o lume de tip pânză de păianjen (vezi episodul cu bucătăreasa ce încearcă să sustragă carne acoperită de coji de cartof și care e salvată de sus, episod tragico-comic), în care Daniel pare o „muscă”  (nu insecta, ci semnul, ciupitura  din ținta de „zece” de la o tragere). Finalul e deschis, textul se termină brusc, cu „fuga lui Ceaușescu”.

Așezământul este o lume subterană, a râmelor, a gasteropodelor (în viziunea și accepția lui Ion Barbu, desigur), în care sexualitatea atinge cote maxime (maeștri cinematografiei italiene de la Fellini la Visconti sau Antonioni pot lua de aici lecții de imagini, iar Satyriconul lui Petronius e o scriere pentru „delfini” (acvatici, nu regali!”). (De altfel, impresionat de limbajul crud, neortodox, văzând cartea, i-am citit titlul (poate și din cauza lipsei diacriticilor) „Așez amantul” , ceea ce nu trăda prea mult conținutul cărții.

O lume cu pânze pictate de Goya și de Hieronymus Bosch.

E o lume bolnavă a bolnavilor, a celor vinovați fără vină, pe care societatea comunistă îi marginaliza, izolându-i, pentru că maculau imaginea omului nou, constructor al socialismului luminos (naziștii erau mai radicali: îi euthanasiau pur și simplu).

E vorba de un labirint, din care odată intrat, nu mai ai șanse de scăpare decât prin moarte (soluția lui Mircea Eliade).

Prin urmare vor găsi sinucideri și crime, trădări, delațiuni. Toată lumea scrie denunțuri, toată lumea scrie literatură, dar scrisul e doar o boală, nu o terapie. (De altfel, inedit pentru acest text este „dublarea” lui prin texte scrise și trimise anonim, când lirice, când colerice, totdeauna misterioase).

E o lume gri, albul și negrul fiind topite într-o mâzgă existențială, în care singurul înfrânt este lumina.

Politicul pare a fi doar un decor, deși el e cel care a generat această lume absurdă pe dos, cu valori cu semne schimbate.

Politrucii, securiștii, turnătorii sunt atât de mulți încât se calcă în picioare și vor muri prin „sufocare”.

Gheorghe Andrei Neagu, – ca orice poet autentic – are un simț special al limbii, trecând cu ușurință de la un argou crâncen, sordid la un jargon cu fine aluzii, un limbaj  conotativ „eteric”, rarefiat, în contrast violent cu limbajul păstos, lipicios, fetid, pestilențial, refuzat parcă de o ureche normală.

O carte halucinantă, cu un imaginar ce sparge propriile sale limite, cuprinzând „miraculos”, „straniu”, „fantastic”, „real”, „oniric” în hălci inegale, dar recognoscibile.

Lucian STROCHI