Mănăstirea Dealu este un aşezământ de maici. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazul. Osemintele domnitorului se află la Mănăstirea Dealu încă din anul 1601, la scurt timp după ce a murit.

La Mănăstirea Dealu mai sunt înmormântaţi în ordine cronologică: Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447) şi fiul său Nicolae, Vladislav al II-lea (1448-1456), cel ucis de Vlad Ţepeş, Radu cel Mare (1508), aflat în partea stângă a bisericii, Jupâniţa Caplea, sora sa (1511), (pe a cărei piatră stă scris „răposat-a roaba lui Dumnezeu Caplea, fiica lui Io Vlad voievod şi sora lui Io Radu voievod şi a domnului Io Vlad marele voievod, fosta jupâneasă a lui Bogdan marele vornic, în anul 7019 (1511), luna fevruarie în a 21-a zi”.), Vlăduţ Voievod sau Vlad cel Tânăr, fratele lui Radu (1512), cel ce a luptat împotriva lui Neagoe Basarab şi a fost omorât de soldaţii lui Mehmet Paşa, Radu Vodă Bădica, fiul domnitorului (1523-1524) – cel care încercase să-l detroneze pe Radu de la Afumaţi (1522-1529), Vlad Înecatul (1532), fiul lui Vlad cel Tânăr şi al Doamnei Anca, înecat în râul Dâmboviţa, Pătraşcu Vodă cel Bun (1554-1557), Mihai Viteazul (1592-1601), Principele moldovean Mihail Movilă (1608), ginerele domnitorului muntean Radu Şerban, călugări, precum caligraful Mihail Rusin, răposat în 7122 (1613-1614) şi egumenul Matei al Mirelor (1624).

Mihai Viteazul, fiul lui Pătraşcu cel Bun, este cel intrat în legendă prin faptul că, așa cum spun unele surse, deşi condamnat la decapitare de către predecesorul său, Alexandru cel Rău, a rămas în viaţă refuzând să-şi plece grumazul pe butucul călăului şi a rămas semeţ şi drept, motiv pentru care călăul a mărturisit că nu poate lua viaţa unui astfel de om.

Atât din surse interne cât și externe, se ştie despre uciderea marelui voievod pe câmpul de luptă de la Câmpia Turzii, în Ardeal, şi despre faptul că a fost decapitat, iar trupul i-a fost batjocorit şi lăsat să zacă undeva în afara taberei. După trei zile, nişte sârbi l-au îngropat pe furiş, iar capul a fost luat de către comisul Radu Florescu (cel care îl ajutase pe Mihai Viteazul să-și prezinte candidatura, când a fost numit domn al Ţării Româneşti) şi îngropat la Mănăstirea Dealu, lângă tatăl său, peste mormânt fiind aşezată o piatră „prin grija lui Radu Buzescu”.

De atunci, o singură dată, în timpul Primului Război Mondial, osemintele domnitorului au fost duse la Iaşi, pentru a nu fi profanate de oştile păgâne.

Aflăm de la istoricul George Coandă că atunci „La Târgovişte, putem spune, s-a născut renaşterea românească din ţările româneşti extra-carpatice. Biserica este ctitorită de acel mare voievod renascentist Radu cel Mare la 1500-1501. Să nu uităm că în timpul domniei scurte, dar eroice a lui Mihai Viteazu, Târgoviştea a jucat un rol important. La vremea aceea, mănăstirea era arondată capitalei”.

Pe placa de marmură stă scris acest citat din „Istoria românilor” de Nicolae Iorga: „Aici se odihnește ceea ce crima și impietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mihai Voievod cel Viteaz. Iar sufletul lui trăiește în sufletele unui neam întreg, până ce scripturile se vor îndeplini, când va afla în ceruri odihna drepților împreună cu sufletele fericite ale părinților săi…”.

În 1904, Grigore Tocilescu a luat inițiativa depunerii capului voievodului într-un chivot din bronz masiv, iar în anul 1912, la inițiativa lui Nicolae Iorga, s-a construit actualul sarcofag din marmură, odată cu cel al lui Radu cel Mare.

Puțină lume știe că Mihai Viteazul a fost numit, la acea vreme, de dușmani Malus Dacus, adică Dacul cel Rău. Sursele și mai ales izvoarele istorice spun că era un bărbat înalt de aproape doi metri și numai bine făcut pentru a fi un războinic și un strateg iscusit și de temut. Că a reușit să bage frica în turci în așa fel că în anul 1598, „după campania militară prin care Mihai a ajuns la Adrianopol, o parte a populației Constantinopolului dorea să fugă din capitala Imperiului Otoman, de frica lui…”

Din cei opt ani de domnie ai lui Mihai Viteazul, patru ani i-a trăit în cort conducând campaniile militare cu o iscusință militară deosebită, campanii care în anul 1600 au dus la unirea celor trei Țări Românești, la Alba Iulia – PRIMA UNIRE.

Atunci era o vreme dificilă pentru întreaga Europă care era amenințată de dorința Imperiului Otoman de a cuceri întregul continent. Toți vedeau în Mihai Viteazul o speranță de eliberare, mai ales grecii și popoarele balcanice își puseseră speranța în acest viteaz. Dar mereu occidentalii au vrut să obțină ceva pentru propriul lor interes fără a se implica prea mult direct în luptele de apărare – așa cum s-a întâmplat și pe vrea lui Ștefan cel Mare, când a primit doar promisiuni de ajutor din partea aliaților – iar când nu a mers totul așa cum își doreau, apărea trădarea, cum s-a întâmplat în tabăra lui Mihai Viteazul când a fost ucis mișelește la Câmpia Turzii.

Iată ce documente istorice se află în imaginea de mai sus: partea de sus reprezintă Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, când a fost primit de un număr mare de oameni, partea din stânga este statuia ecvestră a voievodului din curtea mănăstirii, la mijloc se află STEMA celor trei ȚĂRI ROMÂNEȘTI UNITE de Mihai Viteazul, iar în dreapta se află semnăturile – prima de sus este a voievodului – celor care au participat în data de 9 iunie 1598 când s-a semnat la Mănăstirea Dealu – „singura cruțată de distrugerile oștilor lui Sinan Pașa” – »un tratat între trimișii împăratului Rudolf al II-lea al Germaniei (1576-1612) și Mihai Viteazul, Mitropolitul Eftimie și opt boieri, prin care domnitorul muntean recunoștea suzeranitatea împăratului, dar „fără plata vreunui tribut sau vreunei dări”«. (Citat de pe documentul de mai sus)

Sfârșitul tragic al voievodului decapitat pe Câmpia Turzii a fost deplâns de toți românii, iar în Letopisețul Cantacuzinesc găsim scrise următoarele: „Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu știuse, nici să imprilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează.” „Căci era ajutor creștinilor și sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui.” „Și rămaseră creștinii, și mai vârtos Țara Rumânească, săraci de dânsul.”

Prof. Eva Lazea