LA MARGINE DE-AMURG SI LA MIJLOC DE CODRU DES… (1)
Volumul de versuri al lui ALEXANDRU C. IONESCU intitulat inspirat și enigmatic „La margine de-amurg…” conține multe surprize, unele chiar total neașteptate.
În primul rând, gestația acestei cărți este una neobișnuit de lungă, primele poeme fiind scrise în 1953, iar ultimele în 2017, adică în exact 64 de ani!
Ținând cont de faptul că volumul are doar 59 de poeme, rezultă mai puțin de o poezie pe an, ceea ce e rarisim printre poeții români…
O altă surpriză vine chiar din titlu, „marginea” ținând mai mult de spațiu, iar „amurgul” de timp, deci apriorismul kantian „spațiu-timp” e respectat.
Dacă am risca o interpretare a titlului, dincolo de marginea amurgului ar fi noapte, iar simbolistică nopții este una dintre cele mai bogate, incluzând și unele sugestii spațiale sau temporale, existențiale și metafizice.
Temele poeziei sunt numeroase, incluzând timpul și desigur anotimpurile, lunile anului, momentele zile, spațiul, de obicei unul tradițional, satul românesc, iubirea, în toate ipostazele ei, de la iubirea de mamă, de soție, de copii, de neam și până la iubirea de locurile natale, moartea, amintirea, livrescul, sunt distilate discret ecouri din poezia clasică română de la Eminescu la Coșbuc, de la Șt. O. Iosif la Arghezi, eroicul și monumentalul, în versurile dedicate Putnei și implicit lui Ștefan cel Mare și Sfânt.
Tonul e unul elegiac, melancolic, nostalgic, uneori apropiindu-se de o tristețe profundă, dar sunt și inserții de ton șăgalnic atunci când e vorba de sărbători, de copii, sau chiar ironico-moralizator (în fabule).
Poetul cultivă simplitatea (nu simplismul!), poezia sa având uneori aparența unei poezii de album sau de vers rostit în șoaptă într-o cârciumioară, o romanță pe care numai un lăutar iscusit o va face irezistibilă. Impresionează sinecdoca ochilor: „Mă-ncântă ochii tăi cei verzi/Cum alta-n lume nu mai are/Şi-n ochii aceia poţi să vezi/Comoara vieţii ce-o trăiesc/În lumea asta mare.//Şi numai doi sunt pe pământ/În lume pentru mine/Trăiesc o viaţă ca un vis/Poate că asta-mi este scris/ Să te iubesc pe tine.” Ochii tăi (Decembrie 1953)
Alteori sinecdoca e completată de anaforă într-un poem pudrat cu metafore nominale: „O lacrimă de mamă/E diamante/ Şlefuit cu durere//O lacrimă de mamă/E cântecul de leagăn/E sărutul ce-ţi dă viaţă/E taină-nspre credinţă//O lacrimă de mamă/E ziua ta de mâine//O lacrimă de mamă/Nu se va usca niciodată…” O lacrimă
Tonul elegiac poate fi și unul interogativ, cu reflexe de romanță: „De ce nu-mi scrii/ De-acasă?/Aştept şi nu mai vine/O veste despre satul/Uitat între coline//De ce nu-mi scrii / De-acasă?/Să ştiu dacă eşti bine/Ce faci,eşti sănătoasă?/Dar vestea nu mai vine.// De ce nu-mi scrii…?
Reușite sunt peisajele, uneori reduse la un singur „nucleu de condensare”, cum ar fi casa: „Tăcută şi tristă,/În negura vremii,/Cu pleoape obosite/Şi-nchise-n amurg/Bătrâna căsuţă/ Lăsată-ntr-o parte/Cu uşile-nchise/Priveşte la drum.” Acasă
Alteori, sunt mai multe elemente, pentru a se realiza mai ușor dinamismul tabloului: „Pe ogor, plugaru-ndeamnă, /Boii ce-au pornit să are/Iar din crâng o ciocârlie/Zboară sus,cântând spre soare.//Peste tot e veselie/Mieii zburdă prin vâlcele,/Primăvara ne încântă,/Păsările vin şi ele.”10 septembrie 1953 Primăvara
Versurile pot fi decantate subtil și savant, cam cum își construia Alecsandri, pastelurile sale (sau mai târziu Șt. O. Iosif sau chiar Arghezi): Seara-ncet îşi cerne visul/Pe aripile ei tăcute,/Iar in depărtări cavalul/Mai doineşte sus pe munte.//Turmele cobor agale/Pe colina înverzită/Şi din codrii, seara-şi lasă/Uşor geana obosită//Satu-n vale-şi cată umbra/Fumegând între vâlcele/Liniştit îşi doarme somnul,/Pân’ la asfinţit de stele./ Amurg
Scena poate deveni â bucolică, dar cine ne poate interzice o clipă de fericire rustică, nevinovată? Să nu condamnăm prin urmare fericirea, numai pentru că trăim într-un ev mai crâncen: „Parfumul florilor de câmp,/În zorii care te îmbie/Prin roua s-alergăm mereu/În cântecul de ciocârlie//Sunt dimineţile de mai/Cu soare cald în câmp de flori,/Buchete strângi şi dai în dar/Şi rătăceşti hoinar în zori/În dimineţile de mai/ Dimineţi de mai Ninge livada petale de flori,/În zumzet de- albine şi lacrimi de rouă/Cireşii îşi scutur podoaba de flori/Când primele raze scânteie cu zorii.”Floare de cireş
Peisajul devine monodie: „Picură ramuri,/Cu lacrimi de frunze/Grăbite de vremea,/Cu gânduri ascunse.//Iar sus peste paltini,/Cu vârfuri înalte/Se-nşiră cocoare,/Departe,departe.” Toamna
Uneori mișcarea, animația este remarcabilă, mai ales când e sincopată: „Funigei plutesc în seara,/Toamnei care-ncet coboară,/Liniştită şi senină,/Peste sat, peste ponoară./Cu miros de flori şi ierburi,/Carele cobor agale./De pe deal, zgomot de turme/Se aud cum vin la vale./Codrul freamătă/ Răcoarea serii/Care te-nconjoară,/Luna-şi oglindeşte faţa/În fântâna de la moară.”Amurg
Nu lipsesc însă nici notele grave, scoase parcă de vioara lui Bacovia:„Plouă cu frunze de toamnă târzie/Plouă din ramuri/Pădurea-i pustie/Şi plânge natura/Podoaba-şi dezbracă./ Meditaţiesau: „Iarna ninge/Peste gânduri,/Iar roua/Ochilor apuşi/Îngheaţă-n/ Pleoape peisajul/Pierdut între/Nămeţii puşi./Şi ninge/Cerul se destramă,/Îndantelate,/Coroniţe albe/Plutesc,se-ntorc/Şi parcă niciodată/Nu vor putea s-ating-a/mele pleoape.” Iarna
Mai rar, dar profund, peisajul se convertește într-o poveste, descrierea fiind înlocuită de narațiune, dar genul proxim este tot unul liric: „S-a ruinat/ bătrâna casă/după stăpânii ei/s-a stins/a-ngenunchiat/de rugăciunea/atâta a avut de spus./Acolo pare-a fi/Odaia/Cu glasul/Pâlpâind duios/Ne povestea/Bătrâna mamă/Cum s-a născut/Iisus Hristos/Doar vântul/E stăpân acuma/Ce-aduce/ valuri de zăpadă/şi suflă iar/a pustiit aicea/nimic nu e/ca altădată/şi plec în sprijin/de baston/având privirea-nlăcrimată/caut să văd/dacă mai este/portiţa care-a fost odată.”Altădată şi acum