Ulterior, Emil Ariton avea să publice alte volume de versuri: Spre zări neștiute, spre stranii tărâmuri, Ed. Crigarux, 2014 și Freamătul din claviaturile nostalgiei, apărută la Editura Ateneul Scriitorilor, chiar în acest an aniversar (despre care ne vom ocupa în continuare).

În timp, notorietatea poetului a crescut, Emil Ariton devenind membru al Societății Scriitorilor din județul Neamț, fiind inclus în Antologia Scriitorilor din Neamț, ed. Răzeșu, 2012 și fiind comentat de Constantin Tomșa în Dicționarul scriitorilor nemțeni.

Firesc au apărut și referințele critice, aparținând unor critici de valoare, referințele fiind de fiecare dată cel puțin favorabile. Iată, pe scurt, câteva asemenea opinii:

„Emil Ariton oferă poeme îndelung dăltuite, multe din ele încifrate prin torsiuni de limbaj sau notații fulgurante, adesea răsucite, sugestive, efortul său năzuind la evadarea dintr-un real apăsat de vitregii, spre un univers superior al instalării  în materialul fermecat al cuvintelor. (…) Cartea Spre zări neștiute, spre stranii tărâmuri confirmă experiența unui poet sedus de jocul închipuirilor, care își pune la încercare plăcerea de a se minuna de spectacolul armoniei cuvintelor.” (Cristian Livescu); „În Chipul speranței, Emil Ariton este un neoromantic care, adoptând în aparență formula unei lirici de notație, imaginează refugii cu descinderi în parcuri precum grădina Icoanei și Cișmigiu sau în codrii, sihăstriile, zăvoaiele unor peisaje carpatine, dar se lasă atras și de cornul de lună din sud, în tălăzuirea fugară a Gibraltarului, sau într-o rătăcire spre Honolulu cu o goeletă venețiană sau o navă vichingă, căutând un loc ascuns pe o insulă solitară, pustie, din Hawai, în tovărășia unui cântăreț mexican.” (Ioan Holban); „Profesorul Emil Ariton  a revenit la iubirea sa dintâi – poezia. Răstălmăcirile și fanteziile sale, apărute la Editura Timpul, 2009, sunt rodul unei sensibilități filtrate de o gândire poetică ferm articulată, sub semnul Jocului secund barbian. Este vorba de o aderență spirituală firească, explicabilă prin alcătuirea sa psiho-intelectuală și prin voința de a realiza un limbaj capabil să exprime, în egală măsură, zbuciumul impur al iraționalului, dar și aspirația neostoită spre contemplarea poetică.” (Mircea Dinutz); „oscilând între real și fantastic, între nebulozități și himere, între ecrane și paravane, poetul nemțean Emil Ariton  s-a declarat în cele din urmă apt să ademenească hieroglifele poeziei tainei și legând de gard matematica, i-a îngăduit poeziei să se destăinuie, adunându-și gândurile într-un ton ordonat și scoțându-l în lume, intitulat Transplant de sinceritate, girat de editura Crigarux, Piatra Neamț, 2007. (Cornel Galben); „Infinita intercondiționalitate a poetului scrib născocind baliverne cu Lumea dă expresie în Răstălmăciri, eternului conflict între rațiune și sentiment, știință și viață, logică și biotică. Deturnând în mod voit înțelesul unor cuvinte cheie(iluzie, evoluție, cununie, contemplare, hipnoză, tămăduire etc.) sau sintagme (ansamblu folcloric, dezmierdări pierdute, artă poetică etc.) intrusul, cum se autopersiflează Emil Ariton, împătimit de o subtilă știință a poeziei, dar și de complexul maeștrilor ce se căznesc să atingă culmile, serpentinele artei, are intuiția operei circulare, fără început sau sfârșit, care reușește să permită cititorului accesul la etern.” (Petre Isachi); „Emil Ariton speră că prin ceea ce propune în cel de-al cincilea volum al său, Jucăria de vorbe a zodiacului, a dibuit subtile reflecții, transfigurări, parodii și zeflemisindu-și slăbiciunile, hachițele de filfizon al testăinuirii, așteaptă să se ivească într-un rădvan cu ponei Dumnezeul poveștii. (Constantin Tomșa).

Freamătul din claviaturile nostalgiei este un titlu ambiguu, o „suveică” interior-exterior, căci freamătul poate fi al plopilor, dar și al sufletului, claviatura e esențială pentru un pian, dar și pentru coaste (vezi Ana Blandiana: „claviatura coastelor distinctă”), iar nostalgia aparține atât omului, cât și naturii, dacă aceasta e coparticipativă.

Lucian Strochi