EMIL ARITON – INTRE MATEMATICA SUFLETULUI SI GRAMATICA NATURII ARTIFEX (3)

Emil Ariton este un postromantic, preluând din romantism ironia și ideea poemului în proză (ca revoltă antiparnasiană), cultivând structuri supralaxe, dar reabilitând eul poetic, după ce îl înlocuise vremelnic, culmea fertil! cu un eu narator, într-un discurs aparent neutral. Iată câteva exemple: „Dacă paracliserul din Vlădiceni,/pe care unii îl mai numesc și țârcovnic,/s-a învrednicit să însăileze/pe ușa de la intrarea-n biserică,/„vă rog ștergeți cotonoagele de iarbă”/, cel mai cu sârg clopotar/ al Bisericii albe din Vădurele,/prea nărăvitul la trasul pe sfori/care-i umple desaga/cu colăcei și prescuri,/obișnuiește a-și aminti,/că în urmă cu un deceniu/era un neîntrecut croitor.  E o pendulare între La lilieci a lui Sorescu și unele scrieri ale humuleșteanului  Ion Creangă. (O parodie cu un țârcovnic și-un clopotar). Sau: „Viroaga cu amintiri din copilărie,/cu înverzire și albăstrime/ mă ispitește-n răstimpul unei invazii/de libelule și fluturi.// Nepustiită-i priveliștea zmeurișului/unde găbjit-am într-un alun huhurezul./Fie-mi iertată cruzimea de a-l lega/de picior cu o sfoară,/lipsindu-l de libertatea sălășluirii /în ascunzișuri umbroase.” (Freamătul din claviaturile nostalgiei). Cultivând poemul în proză, Emil Ariton nu se revendică totuși din antici (a nu se uita că rima e o invenție medievală!), nici din francezi   (se pare că primul poet care scrie poeme în proză este francezul Aloysius Bertrand (Gaspard de la nuit) puțin înainte de 1850), nici din Baudelaire (Petits poèmes en prose) sau Arthur Rimbaud (Les Illuminations și Une saison en enfer), nici din românii Alecu Russo (cu celebra Cântarea României), Alexandru Macedonski, Lucian Blaga,  Adrian Maniu (Figuri de ceară), Emil Isac (Poeme în proză), Ion Vinea, George Bacovia (Bucăți de noapte), Ionel Teodoreanu (care debutează cu Jucării pentru Lily, care sunt poeme în proză). Rămân însă în atenția sa Tudor Arghezi și Ion Barbu. Dintre străini e mai apropiat de americanii Wallace Stevens, pe care îl și evocă, dar și Robert Frost, Carl Sandburg și chiar Withman (în momente de maximă amplitidine).

Plebeu, haiduc spirit fractalic, „spion”, „intrus”, „filfizon”,  Emil Hariton are orgoliul aristocrat al rostirii unice, democratizând halucinant limbajul, descătușând sintagme, desființând denotative și iubind dezmățat conotativele.

Prin urmare orice fragment tinde să devină artă poetică: „Astăzi am de gând să stărui/a improviza o erupție,/un joc de cuvinte din care/unele-s șoapte sau gângurit de copil/ce s-a încumetat a păși/pe o treaptă alunecoasă,/nedisperat în dorința de-a se numi/rocker sau chiriaș al visării.” (Ipostaza de filfizon al destăinuirii).

Prin explozie, Emil Ariton cucerește natura și reabilitează haosul – ca realitate a Universului; prin implozie, poetul cosmicizează totul, așa încât erezia devine credință. Metafora obsedantă va fi libelula ce părăsește neliniștea mlaștinii pentru a intra în liniștea unei biserici: „Insecta ce-n zbor are formă de cruce/adică mirifica libelulă/a pătruns într-o sâmbătă/într-un altar de biserică.”

Emil Ariton este un poet pentru liniștea și neliniștea noastră.

Lucian Strochi