A pune zăbrele la geamurile sparte ale barăcilor, „ca să nu le fie frig deținuților”, a condamna pe cineva pentru tăcere, aceasta însemnând trădare, a aduce o toacă în lagăr cu tot cu călugări, a te lăuda   că „ „Zarianka -1” e o URSS în miniatură, aici își ispășesc pedeapsa reprezentanți a 129 de naționalități.”, a condamna pe cineva pentru provocare de dezastre naturale precum cutremure și inundații, înseamnă a-l depăși de Kafka și a putea să sari peste propria-ți umbră.

Dar cartea are uneori frăgezimi incredibile, de parcă ar fi scrisă într-o limbă neîncepută: …Și atunci mâinile lor se întâlniră. Respirațiile li se confundară. Ca și bătăile de inimă. Și buzele lui Mihai se atinseră de buzele ei. Obrajii Mariei se aprinseră de parcă se aflau în preajma unui jăratic puternic. Pădurea luă foc. Și ploaia se umplu dintr-o dată de aburi deși. Mihai și Maria deveniră un singur suflet și o singură inimă, un tot întreg  alcătuit din două jumătăți perfecte topite într-o sărutare. Și unul devenise, în același timp, și celălalt. Ființele lor se amestecaseră: el era ea, ea era el, iar lumea era ei. (…) Mihai  o sărută setos și ea se lăsă sărutată, râzând cutremurată, iar de la tremurul râsului ei tânăr se împrăștiau norii și soarele își făcea loc în înalturi, arborii, râurile și ierburile din preajmă murmurând, vălurindu-se și ele parcă mai altfel decât cu o clipită în urmă. Toate cele din jur – taiga, cer, stejar, scorbură, nori, soare, stâncă, ape, văi, creste –  dispăruseră parcă. Și doar ei doi mai rămăseseră pe lume, contopiți într-un singur sărut.”

Iată și portretul Mariei: Înaltă și zveltă, cu ochii verzi-albăstrui ca cerul de peste brazi, ce au irizări de boltă amestecată cu pădurea, cu sprâncenele parcă mereu arcuite a mirare, cu gene lungi de iarbă moale și dinți albi ca de fildeș, cu ten de lapte –  să fie ea, femeia din vise, aici, atât de aproape? De unde o fi apărut această minune?! Mlădioasă, ca o răchită care se hârjonește cu vântul, zvânturată ca o căprioară, cu pielea ca o chiparoasă; gingașă ca o floare-de-colț crescută pe crestele munților…  Totul e în ea desăvârșit: și trupul ei grațios, și umerii, și pieptul, și zâmbetul, și buzele, și ochii, și pieptănătura, și rochia ei sobră, și bluza… Conjuncția copulativă „și” se transformă în adverb de repetiție, iar suma părților desființează sublim ideea de sinecdocă.

Miracolul devine posibil: „– Acolo sus crește floarea Edidaran, care se transformă, cu tot cu tulpină, rădăcină și floare, în bule de aer, dispărând ca un abur, atunci când o  atingi…”

Descrierile par desprinse dintr-o baladă: „E un podiș, „situat deasupra lumii”, cum zic bătrânii, de pe care în zile senine se văd munții, iar în altele cu vânt puternic simți miros de mare.” „ …un preș lung de aur așternut pe pământ, se întinde de la Răut până aproape de Orhei.”

Trimiterile livrești nu deranjează, dimpotrivă: „Inventase demult o femeie pe care s-o iubească, ce semăna cu Beatrice – Margareta – Veronica – Laura, dar pe care n-o întâlni nicicând.” „ O compară pe Maria Răzeșu cu Jeanne dʹ Arc, cu Heloïse, cu toate femeile puternice ale istoriei. Dar ea era mai tare.”

Rămâne întrebarea: Câți naratori are acest roman? Primul este desigur Nicolae Dabija. Al doilea este un eu auctorial, o voce care trimite narațiunea la persoana a treia, un narator heterodiegetic, obiectiv-neutru. Un alt narator este Mihai Ulmu, un narator subiectiv – implicat, dar și narator-personaj fiind intradiegetic și autodiegetic, creând iluzia participării direct la evenimente, folosind analepse și prolepse, impunând autoritatea perspectivei unilaterale a faptului relatat și trăit.

Un alt narator este Mircea Ulmu-Răzeșu, care intervine decisiv și punctual  în câteva rânduri: „Așa l-am cunoscut pe tatăl meu. Cele pe care le-am așternut pe aceste file le-am aflat de la el.”; ”A doua zi, în zori, când infirmierele deschiseră ușa, găsiră în patul unicului supraviețuitor din acea baracă o femeie străină, fără suflare, cuprinzând cu un braț al ei trupul însănătoșit ca printr-o minune al copilului care încă în ajun zăcea de tifos, boala morții. *** Acea femeie se numea Maria Răzeșu și ea a fost mama mea.”

Sunt, în carte, multe imagini înghețate, cum e cea a Madonei (Fecioarei, Mariei, Preacuratei) cu Pruncul, imagini efigii, de parcă Timpul, impresionat, înduioșat, refuză să curgă mai departe.

Sărutul lui Gustav Klimt e „tradus” admirabil: „Iar ei stau lipiți unul de celălalt, ca într-o ladă verticală, își sorb unul altuia respirațiile, inimile lor le bat atât de aproape, încât parcă și-ar potrivi și ritmurile, al uneia după al celelalte, mâinile se caută, deși se tem să se atingă…”

Multe pagini amintesc de magicul și miraculosul literaturii sud-americane, acolo unde totul e posibil: „Cândva până și arborii, până și pietrele, până și obiectele mă salutau… (…) Povestește cum în noaptea dinainte de a fi arestat asistase neputincios la o revoltă a lucrurilor. Toate obiectele din jurul lui cădeau, se sfărâmau, tresăreau înainte de a le atinge, manifestându-și parcă protestul. Încerca sentimentul că e privit, urmărit, mustrat de ele. Poate, compătimit. Atunci se simți ca o oglindă spartă în mii de cioburi.” (Eduard Sologub); „Această formulă matematică, dacă s-ar preta aplicării, iar laboratorul meu lucra în această direcție, i-ar putea face vii pe mulți morți de azi. Și atunci, visa el cu voce tare, ai putea fi tatăl bunicului tău și copilul celor cărora le-ai dat viață”(Egor Sorokin).

Magicului, miraculosului, straniului se adaugă și fantasticul, toate invocând zone necunoscute ale spiritului uman, cum ar fi scena dispariției  lui Sorokin: „Într-o dimineață Sorokin nu mai fu găsit în patul lui din baracă. Evadă? Se volatiliză? Se teleportă? Cei mai mulți presupuneau că acesta, cu ajutorul formulei sale, pe care o luă cu el, trecu puntea spre alte dimensiuni. 

Lucian Strochi