Cele mai multe pagini sunt dedicate bisericii strămoșești, limbii române și oamenilor care au făcut și fac cinste ținutului dintre Prut și Nistru, României întregi și chiar lumii, plaiurilor atât de dragi scriitorului.

Despre biserică, Nicolae Dabija scrie pagini tragice, multe incredibile, totuși adevărate: „În 1923 la Moscova  a avut loc un proces cu procurori, cu judecători, cu acuzatori  care „l-au judecat pe Dumnezeu. „Cel de Sus” a pierdut atunci procesul. Și a fost condamnat la moarte în contumacie.”” (Biserica martiră); „Basarabia este unicul ținut din  lume, bănuiesc, unde în Evul Mediu au funcționat biserici puse pe roți: ca atunci când năvăleau de dincolo de Nistru, de la sud de Dunăre sau dinspre Bugeac cazaci, turci sau tătari noghai, la acestea să fie înjugate câteva perechi de boi spre a fi duse și ascunse în inimă de codri, până trecea primejdia, ca ulterior să fie aduse înapoi în satele arse”” (Biserică și neam).

Nicolae Dabija enumeră faptele ce se constituie în documente incontestabile, din păcate tragice și trage o concluzie clară: „Credincioși împușcați în biserică (la Răciula), icoane în care s-a tras cu mitraliera (în satul lui Ilașcu), răstigniri profanate (în zeci de localități), preoți uciși în altare (părintele Ciocanu din Nișcani), călugări spânzurați ca niște furi (lângă gara Zloți), preoți asasinați (la Călărași), călugărițe violate (la Tabăra), clopote aruncate în veceu (la Căldărușanca), clopote furate și expediate la Moscova (la Codrița), lăcașe făcute una cu pământul (peste o mie pe tot întinsul republicii) ș.a., toate acestea vorbesc de faptul că Biserica noastră dintre Prut și până dincolo de Nistru este una martiră.” (Este biserica Ortodoxă română dintre Prut și Nistru una martiră?); „Biserica a fost lăsată, dar cu o condiție: serviciul divin să se oficieze în limba sârbă, deși în localitate nu locuiește nici un sârb.” (la Malainița).

Iată și un pomelnic  al preoților condamnați: Serafim Dabija, Nicodim Onu (unchii lui Nicolae Dabija), Avcsentie Munteanu, Iraclie Flocea, Varlaam Chiriță, Macarie Holmițchi, Lactație Cuceareavâi, Nifont Andrusevici, Damian Malcoci, Anatolie Alexandri, Alexandru Turcin, Gheorghe Harghel (20 de ani de închisoare), Gheorghe Armașu (15), o lungă listă de condamnați la 10 ani ( Nicolae Șalaru, Teodosie Spinei, Partenie Cvasniuc, Gheorghe Murafa, Nicolae Climovici, Mihail Gumă, Nicola Braga, Tudor Iurco, Ion Zinghevici, Anton Babcenco, Leonid Eftodion, Teoctist Procopan, Profirie Gondin, Elpidifor Zavițki, Gherasim Păduraru), apoi alte fețe bisericești condamnate la diferite, aleatorii „pedepse”: Zosim  Castravet (5 ani), Mihail Gorduza (5 ani, dar face 7), Mercurie Ițco (8 ani). Multe nume sunt fără prenume (așa cum se cuvine la pușcăriași!): Vasiliev, Șelaru, Budean, Madan, Cechirco, Timuș, Florea, Antonovici, Cuculschi, Socolov, Curcubet, Trofimov…  Motivele condamnărilor sunt absurde: preotul Vasile Ciumaș din Cociulia-Comrat „ e condamnat la ani de pușcărie pentru că „ a sfințit trei fântâni din satul Cociulia și un pod în Garagâș.””

Sunt multe fapte, relatate sec, obiectiv, jurnalistic,  ce nu necesită alte comentarii: 1 iulie 1959 biserica mănăstirii de la Răciula. Credincioșii sunt împușcați, condamnați la ani de temniță sau și una și alta: Simion David, împușcat mortal, Gheorghe Porcari, împușcat, absolvit de proces, întrucât a decedat în urma rănilor, Dionie Dănuta, Ilarion Mocreac, răniți grav, condamnați la 6, și respectiv 15 ani, V. Pricinoc, condamnat la 10 ani, V. Poiana la 8 ani, D.  Mladan la 6 ani, M. Tcaci „doar” la 4 ani.

Toți acești ar trebui pomeniți la o zi a lor, care  ar putea fi Ziua tuturor sfinților nepomeniți în calendare…

Lucian Strochi