UN POET SOLAR – EMILIAN MARCU – PAZINDU-NE LILIAL SI SENIORAL VISCOLUL DE SUB PLEOAPE (3)

Formulările sunt de fiecare dată unice: disperarea e un trup de fată, iar florile învață omul să se mire, gândurile concentrându-se într-o rană de săgeată: Vezi, iată, disperarea-i acum un trup de fată,/Iluziile toate dau buzna-n amintiri/Cum buzna dau în gânduri prin rana de săgeată/Iar florile-n tăcere, te-nvață să te miri.// Vezi, iată, disperarea-i acum un trup de fată

Frunza este o metaforă obsedantă. Ea poate guverna tăcerea zidită între iubiți, așa cum o altă frunză e recunoașterea păcatului: Destinul unei frunze căzânde peste umbră/Va guverna tăcerea zidită între noi/Mirările-n sertare, în taină, se preumblă/Sub jaluzeaua pleoapei în ne-mplinite ploi.//Ecoul dintre gânduri tăcerea ta o cată/Prin tremurul culorii de frunză fulgerată./ Destinul unei frunze căzânde peste umbră

Frunza căzândă (gerunziul acordat transformă căderea într-o cascadă perpetuă) este o castă nebunie, o revoltă ciudată împotriva unui conformism asumat de toți: La-nceput de toamnă câţi or să ne ştie?/Frunza în cădere-i castă  nebunie./ Pravilă-ntre gânduri ruga se închide

Lumina se înfrunzește, frunza devine un inedit și insolit curcubeu, vorbind prin limbajul culorilor: Mătănii blânde-n siderala clipă/Mă prind în sine ca-n tăcut ecou./Culoarea frunzei e de-acum risipă/Cum e risipă gându-n cuibul său.//Surparea-n vis pe funii de răşină/Îmi e culcuş şi leagăn şi-nceput./Mătănii blânde-nchid în ele-atâta vină:/Lumina-n înfrunzire a devenit de lut.//Nu ştiu ce semn sau ce atinsă rază/Pe chip îmi cade-n ziua ce dintâi/Prinsă-n ierbarul care-mi este pază/Inlăcrimată-n sferă poţi, iată, să rămâi.//Mătănii tandre-n clipa de-mplinire/ Mă-nchid în sine ca-n sicriu subţire./ Mătănii blânde-n siderala clipă

  Iubita este eternă, sărutul o pecete, iar poetul e crucificat în timp, între ieri și azi: Se-aprind în carnea ta atâtea mii de ere/Că de abia dacă te pot cuprinde pe furiş./Lumina caldă, ca de-nceput, te cere:/Tu eşti aici, acum, cum taina pe tăiş//Genunchii roşi de spaima din mătănii/Sărutului se lasă, rând pe rând./Pe trupul meu, necunoscute sănii/Vor luneca, aprinse de-al tău gând.//Reci începuturi în uscate rane/Se vor închide-n clipa de extaz/Sunt răstignit de vis între meridiane,/Crucificat sunt între ieri şi azi//Iar carnea ta prin mii şi mii de ere/Sărutului se lasă, acum, a mângâiere./ Se-aprind în carnea ta atâtea mii de ere

Iubita se dezvoltă stihial, gura e o avalanșă, lumina pielii e o tainică răcoare, iar poetul este ascetul din peșteră. Iubita devine natura însăși în genială, necesară ascensiune: Cu visul tot zăpada gurii-mi pare/O avalanşă-n care am căzut discret./Lumina pielii tale e tainică răcoare/Deşi-s cu tine-s ne-nţeles ascet./ Cu visul tot zăpada gurii-mi pare

 Iubita, străina, misterioasa, e văzută himeric, alcimboldian. Ea are brațe de iarbă, el, poetul, iubitul – trup de argint: Demult, da, demult, demult, o străină/Îmi intrase în sânge ca un blestem/Haine albastre şi o serafică vină/Avea. Atunci învăţasem s-o chem.//Cerul părea de o cosmică împlinire,/Numai cenuşă de îngeri şi mirt./Eram întâiul, gata de primenire,/Avea braţe de iarbă, eu  trup de argint.//Pe taina poftei, ca pe-ncinse Nirvane,/Ca pe-un rediu rebel, demult neştiut/O străină, de vrajă supusă,-n timpane/Ca sâmburul mărului, tăcut, m-a durut.//Demult, da, demult, demult  o străină/A uitat să aprindă pentru mine lumină./ Demult, da, demult, o străină.

Lucian Strochi