ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (7)

O povestire bazată pe monolog, dar de data aceasta pe un monolog interior este povestirea ZIUA CÂND AM MURIT FRUMOS.

Aici prozatorul practică un fantastic „optimist” (nu e o invenție: există și „tragedie optimistă”!). Fantasticul provine dintr-o adjectivare fantastică de tip oximoron: un „mort viu”. („Mortul viu” apare și la romantici, la Eminescu de pildă, dar și la alți scriitori, precum Macedonski, Arghezi, Ernesto Sabato, Erico Verissimo (Incident la Antares) , Orhan Pamuk etc.).

Devenit viu, mortul poate ține orice fel de discurs, inclusiv comentarii asupra morții: „În fond, am murit frumos. Sigur, epitetul „frumos” poate fi nepotrivit pentru o moarte, dar, în general, oamenii nu prea pot concluziona asupra acestui aspect, întrucât nu mor decât o dată, și astfel nu au termen de comparație. Nu poți să spui că ai avut de exemplu o moarte tragică, fiindcă oricum veselă nu are cum să fie, iar pe de altă parte, n-o să mai ai alta vreodată, ca să vezi și altceva. Las la o parte faptul că, în fond, oamenii nu știu o mulțime de lucruri despre ei și despre lumea din jur. Unora nu le pasă, alții, oricum nu înțeleg nimic din ceea ce li se întâmplă, iar unii, care-și zic filozofi, pretind că știu tot, dar teamă îmi e că de fapt ei știu tot despre ceva, ceea ce e atât de real, ca imaginea lumii oglindită într-o băltoacă. Eu totuși cred că am murit frumos.”

„Mortul” este chiar autorul, trădat de dubla sa identitate socială: „Păi, ca medic mă cunoaște tot orașul, iar ca scriitor, în plus și câțiva de pe alte meleaguri. Sunt convins că n-am să scap ușor.”

Se mimează tot soiul de situații de moarte aparentă, de timp suspendat după moarte: „Tot gândindu-mă la atâtea năstrușnicii, am început să mă uit în jur. Totul mi se părea la fel, doar că le priveam pe toate de sus. Acesta, mi-am spus, e desigur primul avantaj dacă mori. De ce să nu recunosc, la început i s-a părut straniu. Păi, mă așteptam să văd Raiul. De fapt despre puține lucruri s-au spus și s-au scris mai mult în istorie ca despre el. Poate și pentru faptul că niciodată n-au fost obținute informații de la prima mână, există atâtea păreri. Totuși nu m-am așteptat nici un moment ca Raiul să semene atâta cu lumea noastră. ” (…) „Cum am terminat de gândit la toate astea, am simțit o schimbare majoră în jur. Am început să mă înalț!” (…)„ Am început să văd casa noastră de sus, am depășit chiar coroana  falnicului nuc sub care murisem,. Am cuprins cu privirea întreg orașul meu așezat cuminte între două râuri mari. În fine, urcând tot mai sus, orizonturile se curbară, până ce formară contururile planetei, lumina generoasă a soarelui de mai se estompă într-o lumină violetă și frigul cosmic mă învălui. Abia atunci când am zărit din înaltul cerului toate cele dragi mie rămase jos pe pământ, un dor imens mă cuprinse și mi-am zis că oricât de minunat ar fi Raiul, pentru o ființă imperfectă cum sunt eu, tot Pământul mi s-ar părea mai bun. Apoi am început să mă întunec…”

Moartea rămâne pentru autor un spectacol interior și exterior în același timp: „În plus, la înmormântare e mai rău ca la teatru. Vin oameni cu duiumul să-l ducă pe mort pe ultimul drum. Ca și cum singur nu s-ar descurca cu asta!”(…) „Mor de curiozitate să aflu care din ei mă vor evoca după slujbă. Mă amuză că, de obicei în astfel de discursuri, oratorul se adresează mortului condus pe ultimul drum, fără să fie convinși că el îi aude sau măcar că îi pasă.”

Rezolvarea finală pulverizează fantasticul: înțelegem că moartea nu a fost decât un vis. Iar visul poate fi orice, totul fiind posibil și permis în vis: „Am deschis încet ochii și am constatat un fapt de necontestat. Nu murisem! Primul meu gând a fost unul neplăcut. Prin urmare n-am murit, asta înseamnă că trebuie s-o mai fac o dată și cine-mi garantează că a doua oară va mai fi la fel?”

Lucian Strochi