Ultima povestire din volum, VISUL MICUȚEI DOMNIȘOARE se vrea un coctail de esențe și arome tari, reunind cu curaj teme și motive de sfârșit și început de veac în București ce par astăzi vetuste, dar nu lipsite de un farmec aproape inexplicabil, nostalgic: un anume sentimentalism ce astăzi pare desuet, un subiect de telenovelă, un basm cu o Albă ca Zăpada așteptând nu doar sărutul, ci două cuvinte magice din partea Prințului sau o Cenușăreasă devenită pentru câteva clipe Regina Balului; se întâlnesc aici ceva din tonul scrierilor lui Ion Marin Sadoveanu – Sfârșit de veac în București, Isac Peltz  – Foc în Hanul cu tei, George Mihail Zamfirescu și chiar unele scrieri de Mircea Eliade sau Petre Dumitriu. Eroina, numită parcă ironic Micuța Domnișoară Mimi, trăiește o „dramoletă de amor” amplificată de ftizie, boală ce  – se spune – acutizează simțurile și trăirile. Percepțiile ei senzoriale devin excepționale: „Mimi simțea pur și simplu cum înfloresc mugurii liliacului de sub fereastră”.

Trei sunt momentele astrale ale Micuței Domnișoare: revelația faptului că un câine nu poate vedea curcubeul: „Un câine nu percepe culorile, de aceea un câine nu va vedea niciodată un curcubeu.” Micuța domnișoară silabisi cu greutate slova cărții pe care o citea, căci lumina fumurie a zorilor abia tulbura penumbra sărăcăcioasei cămăruțe în care își ducea existența. Așa cum stătea la fereastra camerei sale luminate de un mic opaiț, aproape sfârșit, părea o sfântă din alte vremuri. Își frecă ochii obosiți de nesomn și privi trist mica icoană a Fecioarei sprijinită de rama ferestrei. „Așa cum un câine nu va vedea niciodată un curcubeu, așa nu voi simți niciodată fericirea”; descoperirea metamorfozei, omida devenind fluture: „Mirarea ei nu mai cunoscu margini când, într-o după-amiază caldă, micuța gogoașă începu să tremure și din interior apăru un fluture mic și neînchipuit de frumos. Amintirea acelei întâmplări o marcase pentru totdeauna, căci văzuse pentru întâia dată că Dumnezeu avea un plan pentru fiecare ființă, cât de mică și neînsemnată ar fi fost și că nimeni nu-l putea afla decât în clipa când se împlinea. „poate am și eu norocul omizii, își spuse. Poate voi fi și eu un fluture care într-o zi îmi voi desfășura aripile și voi zbura. Chiar dacă, pentru o clipă doar. Chiar dacă, pentru asta ar trebui să plătesc scump…” – și de aici toate mutațiile cognitive, metafizice și, în fine, întâlnirea și apoi iubirea pentru prințul Sturza.

Contrapunctic, demnitatea de om se cucerește prin moarte: „Zborul ei începu lent parcă filmat cu încetinitorul. Apoi totul începu să se rotească în jurul ei, la început încet, apoi din ce în ce mai repede. Contururile și culorile lumii se amestecară până când văzu un curcubeu spiralat prin care silueta gracilă  părea că plutește. Mimi zâmbi. Era în sfârșit fericită…Atât de fericită…”

Fantasticul provine din motivul dublului, acrobata de care e fascinat prințul Sturza și Mimi sunt de fapt una și aceeași ființă, dar cu stări alotropice distincte. Moartea unifică într-un „Y” întors două destine, dar totul rămâne „Sub pecetea tainei”: „A doua zi întreg Bucureștiul vui de știrea că marea acrobată a circului Franzini murise efectuând un salto mortale la ultima reprezentație din seara precedentă.

Însă nimeni nu știu că în aceeași seară undeva în mahalaua Târgului de Afară o tânără bolnavă de ftizie murise și ea în aceeași secundă cu acrobata.”

Dan Gabriel Arvătescu are trei calități esențiale pentru a primi pașaport pentru această lume elitistă care este lumea fantasticului: un simț cu totul special al timpului, obținând din întrebuințarea acestui apriorism valori estetice impresionante, un spațiu hiperbolizat și aparent „indiferent”, foarte bine descris sau sugerat și, în fine, un limbaj perfect adecvat scopului, cauzei, texturii.

De aici și izbânzile, deloc puține, din acest volum.

Lucian Strochi