Preotul a devenit în timp tatăl meu. Un tată de duminică, dar totuși un tată. Alții nu au nici atât.

Oamenii mi-au căutat cu îndârjire mama. Trebuia să fie tânără și proastă. Și poate frumoasă. Din satul lor sau din satul vecin.

Dar moaștele erau doar câteva, medicii erau și mai puțini, iar femeile se duceau la ei doar când erau gata să nască. Sau când nășteau. Nu cu mult înainte sau după.

A fost bănuită o fată.  Apoi alta. Dar bănuitele se măritau grabnic și soții lor erau gata să jure că fuseseră fete mari.

Atunci oamenii s-au gândit la femei măritate. Care păcătuiseră și care nu vroiau să-și recunoască păcatul. Dar care nu vroiseră să-și facă încă un păcat și să curme o viață nevinovată.

Apoi au venit peste oameni alte vaduri de durere și oamenii au uitat de întâmplare. Mai ales că se mai întâmpla să nască câte o fată un copil din flori. Așa că am fost uitat. Mai ales pentru că plecasem din sat.

Apoi nu mai știu ce s-a întâmplat. Ca și cum aș fi fost plecat din această lume și m-aș fi întors în ea peste câțiva ani. Despre naștere mai aflasem câte ceva de la oameni. Dar apoi ei nu mai știau nimic despre mine. Nu mai aveau amintiri. Și dacă nu ai amintiri, nu mai poți să-ți retrăiești trecutul. E  ca și cum timpul ar fi o bandă de hârtie, de metal din care cineva a tăiat cu foarfecele o bucată. Și atunci timpul sare. De la doi ani la cinci sau șase. Ca și cum în acel interval ai fi fost altundeva. Pe o altă planetă, într-o altă galaxie, într-o altă lume.

Ca și când n-ai fi existat.

Mult mai târziu, m-am gândit la cele două prenume ale mele. De ce mi le pusese tocmai pe ele preotul? Și de ce două? Mă simțeam ciudat, de parcă în mine s-ar fi aflat două ființe. Sau două suflete. Sau chiar două trupuri.

Am încercat să aflu ce înseamnă cele două nume prenume. Am aflat că eu înseamnă bine,  iar gen = a zămisli, a naște, a produce.

Să fi însemnat asta acceptarea mea în lume, primirea mea printre oameni? Mai era și expresia genius loci care s-ar traduce prin spiritul locului. Adică eram al acelor locuri și nu al altora. Desigur de aici provine și geniu, dar nu mergeam cu interpretarea atât de departe, încât să despart cuvântul într-o afirmație tranșantă: Eu, geniu. Nimic nu ar fi îndreptățit orgoliul meu.

Prin urmare, Eugeniu s-ar traduce de neam nobil. O ironie pentru un copil părăsit, din flori, un bastard? Sau Părintele știa mai multe decât vroia să spună?

Pentru Ștefan lucrurile părea mai simple. Ștefan (pro)vine din Stephanos  și înseamnă coroană. Dar numele, numele meu adevărat care era?

Și atunci Părintele a avut o idee simplă, dar eficace, acceptat de toată lumea: al doilea prenume a devenit numele meu de familie.

Așa încât numele meu civil era în toate înscrisurile  Eugeniu Ștefan. Dureros de simplu…

Mi-am căutat cu îndârjire mama. Ani de-a rândul. În scurtele vacanțe, eram acceptat la casa parohială. Nu lipseam de la nicio slujbă.

Aveam credința că va veni și ea la o slujbă. Măcar să mă vadă. Să mă recunoască printr-o tresărire. Sau nici atât.  Aș fi recunoscut-o și eu. Nu mă întrebați după ce. Poate după surâsul trist. Poate după ochii care s-ar fi luminat și apoi întunecat brusc. După pupilele ușor dilatate. Poate după forma feței sau a gâtului. După forma urechilor. După mers. După vocea.

Sunt sigur că i-aș fi recunoscut vocea. Vorbise cu mine atât de mult înainte de naștere. Știu că era ușor rârâită. Sau graseia. Ar fi vorbit bine franceza. Sau chiar o vorbea.

Credeam la început că e o țărancă tânără, puternică,  frumoasă,  ce s-ar fi luptat în luptă dreaptă cu un flăcău și nu s-ar fi lăsat învinsă de acel flăcău decât dacă ar fi vrut ea.

O tânără care știa să mulgă vaca, să toarcă, să țeasă, să-și facă zestrea în liniște, să țină chiar coarnele plugului, dacă ar fi fost nevoie sau să conducă o căruță. Să știe să iubească, să se iubească și să facă copii frumoși și deștepți, așa ca mine.

Mândră, cu părul strâns într-o singură coadă, puternică, precum o funie cu care să poți trage orice. Avea ochii mari, verzi spre albastru, precum apele mării. Numai asupra culorii părului nu mă puteam hotărî. Trebuia să fie șaten, dar putea să fie și blond, sau negru. Trebuia să-mi cunosc întâi tatăl și apoi să judec.

Altădată credeam că era o domnișoară sfioasă, fragilă, o profesoară sau o învățătoare ce locuia la oraș și care făcea naveta. Cu degete frumoase, cu un zâmbet trist. Toate mamele pe cere mi le imaginam eu aveau zâmbetul trist. Poate pentru că mă părăsiseră. Poate pentru că fuseseră părăsite ele întâi și atunci au fost obligate să mă părăsească și ele pe mine. 

Îmi căutam cu îndârjire mama. Priveam cuvioasele închinându-se, îngenunchind. Așteptam ca mama mea să se mărturisească preotului și să mă caute. Ajunsesem să cred, la un moment dat, că orice femeie putea fi mama mea. Aș fi acceptat să-mi fie mamă și o femeie care putea să fie deja bunică. Dar mama se ascundea bine și ochiul meu nu o putu descoperi. Am crezut apoi că ea plecase demult de aici, spre alte zări, tocmai pentru ca despărțirea de mine să i se pară mai ușoară. Refuzam să cred că m-ar fi părăsit pentru că nu m-a iubit, că am fost pentru ea o rușinoasă greșeală, că m-ar fi urât, că am fost o povară pentru ea, că aș fi putut să-i distrug viitorul sau chiar întreaga viață.

Visam că sunt la pieptul ei, că ea mă strânge puternic la pieptul ei, știind că se va despărți de mine, suspina atunci și eu mă trezeam cu ochii în lacrimi. Îi știam sânul, era frumos, generos, nu îmi mai aminteam când suptsesem, dar era cald, liniștitor, gata să-mi primească lacrimile și suspinele, să-mi oblojească rănile reale sau închipuite.

Nu i-am văzut niciodată însă fața, pentru că și visul meu nu putea să treacă peste anumite limite.

Mi-am căutat cu îndârjire tatăl. Credeam că va fi mult mai ușor decât cu mama. O femeie se va face de rușine dacă are un copil din flori, un bărbat dimpotrivă. E o mândrie să ai cât mai mulți copii.

Credeam că va veni lângă mine într-o zi, mă va lua de mână, delicat, cu grija bărbatului ce nu a avut încă un copil și nu știe de aceea cum să se poarte cu el, mă lua de mină și îmi spunea simple, de parcă ar fi continuat o discuție începută mai de demult: „-Hai fiule să mergem acasă!”

Și eu l-aș fi urmat fără ezitare, pentru că aș fi știut unde e casa și acasa mea, cine mă așteptă, mama, bunica, poate chiar bunicul.

Aș fi privit în sus să-i văd fața, dacă era luminată de bucurie sau doar resemnată, era foarte înalt și eu nu puteam să-i văd fața, trebuie să fi fost un bărbat frumos, poate chiar vesel, care știa să se joace cu fetele și să le amețească cu vorba, sau cu dansul, sau cu privirea. Și fata chiar căzuse în brațele lui și îl iubi cu patimă de parcă ar fi fost singurul bărbat de pe lumea asta. Și chiar și era.

Tatăl meu trebuie să fi fost un bărbat vioi la minte și la trup, harnic, priceput, gata să facă o treabă bună pentru el sau pentru alții. Îl plăcea toată lumea și de aceia poate că oamenii l-au apărat, de ochii și vorbele celorlalți, aceia care l-ar fi cunoscut mai puțin.

Deci credeam eu m-am născut din dragoste adevărată, din patimă curată, dar a fost ceva mai puternic decât cei doi, ceva care a făcut să se despartă tocmai când se uniseră mai mult. Și adormeam nemulțumit, dar și cu un gând de bătrân: „Și mâine e o zi”.

Și a doua zi îmi reluam, îndârjit, căutările. Eram convins că până la urmă voi reuși să-mi cunosc părinții, mai întâi mama, apoi și tatăl. Dar gândul meu se oprea brusc și prin minte îmi șuiera o întrebare: „Și după aceea?” Și-ar fi schimbat viața mea cursul? Greu de răspuns.

Dar ce era mai curios era faptul că nu mi-aș fi acceptat orice mamă și orice tată. Mie nu îmi trebuia doar o mamă oarecare, ci doar mama mea. Așa cum am croit-o eu în inima și mintea mea. Ceilalți copii erau să aibă o singură mamă, mama lor, mama care îi născuse și îi alăptase. Eu puteam să aleg. Și atunci îmi alegeam mama cea mai frumoasă, cea mai iubitoare, cea mai harnică. Atât de frumoasă, încât semăna cu Mama noastră a tuturora. Așa că adormeam când fericit, când trist, întotdeauna în lacrimi, când spunându-mi că nu am o mamă ca ceilalți copii, când spunând că mama mea e unică, frumoasă și sfântă ca o icoană.

Iar tata nu trebuia să fie nici el un tată oarecare, vorbind câteodată aspru, mirosind a alcool, înjurând atunci și pedepsindu-mă uneori fără motiv, numai pentru că eu eram în preajma lui.

Tatăl meu trebuia să fie fratele meu mai mare, care să-mi accepte toate fanteziile, toate capriciile, toate vorbele, toate zâmbetele, toate lacrimile. Sau un sfânt. Sau un înger păzitor.

Așa că umblam singur prin mulțime, zâmbind, sigur că doar eu știu adevărul, că doar eu am asemenea părinți, că părinții mei sunt unici.

Lucian Strochi