C.I.U: Apropo de mamele tale…..Câte mame ai avut ? De care te-ai simțit mai atașat? Care a fost mai atașată de tine?

 L.S: Mai multe: mama naturală, Alexandrina, mama vitregă, Măndița, Bunica Vera, mătușa Maria, sora mamei naturale, învățătoarea Elena Munteanu, profesoara Elena Stoican… M-am simțit cel mai atașat de bunica Vera. Dar și celelalte au contribuit enorm la modelarea mea spirituală. Toate au fost atașate de mine…

C.I.U: Dorința de a citi, la ce vârstă ai simțit-o?

 L.S: Cred că pe la trei ani. Eram uluit de faptul că bunica, vrăjitoare și zână, privea o hârtie albă cu semne negre și putea să-mi spună atâtea. Credeam că le inventează, că acea hârtie e un fel de oglindă magică. Apoi, după ce am descoperit cititul, aproape că nu am făcut altceva decât să citesc. Toate cărțile din liceu ale tatei, cărți despre insecte, Istoria PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), cărți despre Renaștere, ziare vechi, Fram, ursul polar, cărțile lui Jules Verne. Credeam că voi reuși până la sfârșitul vieții să citesc toate cărțile scrise. Altfel, ce rost ar mai fi avut să fi fost scrise? Scrisul și cititul au însemnat pentru mine – la propriu – ieșirea și intrarea în labirint.

C.I.U: Obiceiuri ale celor din jur care ți-au marcat, într-un fel sau altul, copilăria, adolescența și chiar maturitatea…

 L.S: Cititul, teatrul, recitarea – și mama și tata recitau foarte bine, cântecul, punctualitatea, respectul pentru cuvântul dat, sentimentul religios pe care l-am descoperit mai târziu, prietenia, anumite ziceri, ticuri, expresii, ritualuri (tăiatul porcului, colindele, Udatul de Paște, ciocnitul de ouă roșii de Paște). Multe. Copiii copiază totul de la adulți… C.I.U: Te-a frământat mereu trecerea timpului, bănuiesc. Acea funie de nisip, te-a bântuit, probabil te bântuie și astăzi. Ai abandonat lupta sau înțelegerea cu timpul? L.S: Timpul a fost și rămâne cel mai mare prieten și cel mai mare dușman al meu. E foarte greu să-l prinzi cu adevărat. E cea mai ascuțită muchie de cuțit. Am descoperit, în timp, vreo zece tipuri de timpuri, dintre care cele mai cunoscute sunt timpul obiectiv, cronologic, timpul psihologic, timpul astral, timpul personal, timpul biologic, timpul artistic…

C.I.U: Dacă acum, la maturitate, nu ai fost bănuit vreodată de plagiat, se pare că în copilărie ai avut parte de astfel de acuzații…Ne lămurești?.

L.S: Au fost câteva întâmplări amuzante. Prima e legată de o compunere intitulată O zi de vară în vacanță la țară la bunici. Eu aveam o singură bunică care locuia cu noi la oraș și nu știam cum arată țara, adică satul. Așa că am improvizat, descriind o… ceață și sunetele care o străpungeau: cântatul cocoșului, nechezatul unui cal, vorba aspră a unui bărbat, scârțâitul unui car. Învățătoarea a citit compunerea și m-a întrebat de unde am copiat-o. A trebuit să-i spun adevărul. Compunerea a ajuns la director, tata a fost chemat la școală, am și luat o bătaie, el crezând că am făcut cine știe ce năzdrăvănie. Directorul i-a cerut să aibă grijă de mine, că sunt un talent neobișnuit. A doua întâmplare a fost cea cu „pătlăgica roșie”. Ni s-a dat o compunere sau să povestim lecția. Eu am reprodus-o fidel cuvânt cu cuvânt din carte, inclusiv desenul cu frunzele hașurate (pe atunci nu se purtau pozele color). Profesoara a fost convinsă nu numai că am copiat, dar și că sunt nătâng. Am fost acuzat de plagiat, de copiat. Am convins-o cu greu că nu am făcut așa ceva, dar că știu pe de rost cartea (îmi plăcuse botanica). După ce m-a supus la câteva probe, nu a mai spus nimic, mi-a pus nota zece și nu m-a mai „ascultat” până la sfârșitul anului. La fel s-a întâmplat și cu primele poezii. Nimeni nu credea că le-am scris eu. Erau prea mature pentru vârsta mea. Pe urmă s-au lămurit…