C.I.U: Ți-a zis cineva vreodată, în glumă sau în serios, că ești om însemnat, deci foarte diferit de alții? S-au adeverit spusele prietenilor sau ale maturilor despre copilul-minune Lucian Strochi?

L.S: Da, de mai multe ori. În primul rând, la naștere am avut 5,480 kg. Eram atât de mare, încât, în Maternitate, nu mi-au mai pus brățara de recunoaștere. (Am glumit pe seama asta, spunând că nu am purtat niciodată cătușe.) Mi s-a spus Căpitanul. Apoi, la mai puțin de un an, făcusem „roșu în gât” și mama m-a dus la medic. Am fost cântărit, așa se proceda cu toți copiii, iar eu am rupt acul cântarului, care era programat doar până la 10 kg. Iar eu aveam 16. Medicul, pe jumătate supărat, pe jumătate amuzat, i-a spus mamei: „Ia-ți cucoană bolovanul ăsta și du-te acasă. Ăsta-i copil bolnav?” Și mama mi-a spus că sunt însemnat, pentru că aveam două alunițe simetrice, pe fiecare umăr. Nu mai puteam fi confundat. Iar sub țâța stângă m-am născut cu o cicatrice…; m-am născut ambidextru și asta mi-a permis să fac câteva jonglerii care puteau să mă coste. La chimie, unde aveam o profesoară foarte aspră, puneam semnul egalității, apoi, cu stânga și cu dreapta, scriam concomitent simbolurile, ecuațiile, indicii și coeficienții. Clasa pufnea în râs, iar profesoara s-ar fi supărat, dar eu eram „olimpicul” ei și era obligată să zâmbească și ea. Acum pot spune: dacă desenezi concomitent cu ambele mâini, desenul realizat cu mâna stângă are liniile, curbele mai blânde, iar desenul realizat cu dreapta liniile mai ascuțite. Aveam degetele scurte și extrem de mobile (degetul mare îl dădeam peste cap la 90 de grade) și toți credeau că voi fi un chirurg celebru. În ciuda înălțimii, aveam aproape 1,90 m, picioarele îmi erau mai scurte, având un centru de greutate mai jos decât cel obișnuit, cam cum era fotbalistul Gerd Műller. Foarte greu puteam să fiu dat jos sau să mi se ia mingea de la picior. Eram puternic și nu ezitam să mă iau la luptă cu copii mai mari cu 2-3 ani decât mine. Toți mă considerau mult mai matur decât eram, eram mai „bătrân” cu vreo zece ani, cam așa apreciau adulții, dar cred că exagerau. Am scris poezii de la 8 ani și eram conștient că poezia mea trebuie să fie altfel decât a celorlalți. Am ajuns la ziar la 14 ani, răspunzând invitației unui redactor de a trece pe la redacție să discutăm. Le trimisesem un articol despre teatrul englez și redactorul a crezut că sunt profesor. Când colo, l-a vizitat un băiat blond, cu pantaloni scurți. M-a întrebat pe cine caut, întâi nu i-a venit să creadă, apoi s-a convins că eu eram eu, elev și nu profesor. Am început o activitate rodnică, am trecut prin toate muncile, am fost zețar, linotipist, cap limpede, redactor, reporter, șef de secție, chiar redactor-șef. Uluitor cum s-au comportat cu mine acei Oameni. Le eram ca un fiu, dar și un coleg. I-am fost prezentat lui I. D. Sârbu, am văzut schițele originale ale Coloanei Infinitului, am intrat chiar în mină. Am avut un prim portret literar la nici 18 ani. Am apărut ca elev cu proză și versuri în culegerea Muguri de piatră, alături de scriitori, ziariști, profesori. Am citit la Radio versuri proprii la vârsta de 12 ani, iar când dirigintele a intrat în clasă, emoționat, și a adus vestea, un coleg a comentat: „Da, și l-au auzit toate vacile din Cimpa”. Cimpa era ultima localitate mai importantă din municipiu, un loc unde nu prea ajungea nimeni. E drept că erau puține aparate de radio, dar destule difuzoare. Sunt multe de povestit, dar sunt convins că orice copil a trăit asemenea momente unice, orice copil este măcar pentru părinții săi, un „copil minune”.