JURAMANTUL LUI HOMER (10)
C.I.U: Câți dintre colegii de an, de facultate ați scris și ați intrat pe poarta principală a Literaturii ?
L.S: În afara celor amintiți, mai sunt Adriana Stoichițoiu, Dan Alexandru Condeescu, Mircea Dinutz, Mircea Scarlat, Gabriel Năstase, Călin Ghețu, Valentin F. Mihăescu, Paul Dugneanu, Nicolae Cârlan, Smaranda Vultur, Daniela Caurea, Doina Uricariu, Nicolae Mecu, Ioan Lăcustă, Petre Răileanu, Arthur Silvestri și mulți, mulți alții…
C.I.U: Mă gândeam, în timp ce povesteai o istorie cum nu auzi în fiecare zi (despre bunicile tale și timpurile incredibile prin care au trecut), dacă scrisul tău a venit de la sine sau din impulsul dat de N. Iorga posterității: „Scrie, ca să păstrezi florile gândului tău, pe care altfel le ia vântul”. Așadar, mai direct și mai simplu, când ai început să scrii?
L.S: Am început să scriu la 8 ani. Atunci am scris primele versuri. Țin minte o strofă, dedicată lui Eminescu: „Deși prea repede s-a frânt/ A visului aripă/ Dulceața versului ți-o cânt/ În fiecare clipă.” Naivă, dar cu rimă încrucișată. Proză am scris, tot pe la 8 ani, compuneri, scrisori, pagini de jurnal…
C.I.U: Când ți-ai văzut prima dată numele într-un ziar, într-o revistă, vreo antologie etc.?
L.S: Primele versuri tipărite au fost cele care mi-au adus și primul premiul literar, în valoare de 120 de lei (echivalentul unei perechi de pantofi buni, de piele!) și erau doar patru, dedicate lui Constantin Brâncuși, Catrenul se numește Masa Tăcerii: „Când timpul se scurge în goană/ Prin mii de clepsidre trecând/ Ea, Masa Tăcerii te cheamă/Și-ți spune mai multe, tăcând”. Am luat o mențiune, dar trebuie spus că am concurat cu adulți, eu fiind singurul copil premiat. Prima poezie publicată în cotidianul Steagul Roșu din Petroșani a fost Doi trandafiri, o poezie de dragoste, din care mai rețin un vers: „un singur dor în mărăcini”. Într-o antologie, am mai spus, în 1968, în Muguri de piatră, cu poezii și proză… Într-o revistă literară, tot în 1968, în revista Amfiteatru, cu trei poezii…
C.I.U: Se spune, la modul general, după exemplul lui J.J.Rousseau, că omul nu poate fi rău din „născare”, ci doar că lumea în care trăiește sau sistemul de educație l-au făcut mai bun sau mai rău….E posibil ca omul, această ființă de excepție, asemănătoare la chip cu Dumnezeu, să se nască rău? Și atunci, educația la ce ajută? Dacă mai ajută…
L.S: Nu cred că omul se naște rău, ci se înrăiește din diferite motive. Nu cred că un cromozom te poate transforma într-un criminal în serie. Cred în triada moștenire genetică – școală (educație) – mediu. Desigur sunt și cretini, imbecili, idioți etc., dar ei sunt excepții. Omul este mereu perfectibil, chiar dacă, se spune, personalitatea unui om e formată deja, în proporție de 85%, la doar 5 ani.