C.I.U: Tind să cred că ai așteptat, de fapt, anul 1990 ca să te dedici întru totul activității de scriitor. Din acest an (i-aș zice „piatră de hotar” pentru tine) inspirația ta a explodat și ai scris proză, versuri, aforisme, eseistică….După romanul „Gambit”-1990, au urmat „Cuvântul cuvânt”- versuri (1994), „Județul Neamț”-monografie-1995, romanul „Cicatricea” (1996), apoi – în 1996 – ți-a apărut volumul „Purtătorul de cuvânt”- versuri, în 1998 – „Sonetele”, „Memoria fulgerului” (povestiri) – 1999 etc. etc. Ce s-a întâmplat, de fapt? Acumulări, acumulări și, deodată, explozia pentru zece ani? Sau altceva……?

L.S: Înainte de 1989 se publica greu o carte. Majoritatea scriitorilor tineri au debutat într-un volum colectiv, ceea ce e o aberație. Eu am câștigat un concurs pentru proză scurtă al Editurii Cartea Românească și am debutat …individual. Romanul Gambit trebuia să apară în 1986, dar a tot fost amânat. A apărut în 1990, într-un tiraj nebun: 100.000 de exemplare! Acum o carte bună nu depășește un tiraj de 1.000 de exemplare… Fiecare carte are istoria ei. Romanul Gambit a apărut pentru că un coleg de facultate, Petrică Răileanu, își dorea, la Editura Militară, unde era redactor, romane „contemporane”. Acolo a apărut de pildă Zmeura de câmpie a lui Mircea Nedelciu. Cuvântul cuvânt a apărut la Casa de Editură Pantheon unde director era poetul Daniel Corbu. Monografia județului Neamț a fost o monografie curajoasă, prima după Revoluție, care încerca să spargă tiparul vechilor monografii. E de altfel o operă colectivă… Romanul Cicatricea a fost prima carte premiată, cu Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iași. E o carte cu o istorie interesantă, ideea cărții fiindu-mi dată de o scriitoare franceză, Giselle Bienne, care îmi spunea că vrea „mituri românești”. În 1996 am avut o operație grea și mulți au crezut că romanul tratează această temă. Asta din cauza titlului. A fost prima carte care a avut într-adevăr succes. La lansare au venit 238 de persoane (numărate de un prieten!). A fost o lansare fabuloasă, la Librăria Mihai Eminescu din Piatra-Neamț. La un moment dat s-a stins lumina, publicul era între gondolele pline de cărți. Printre participanți erau și doi directori de la Renel. A revenit destul de repede lumina, un camion lovise un transformator, lansarea a continuat fără alte incidente. Dar imaginea unică era cea a fetelor de la librărie, care urcau scara elicoidală (manifestarea era la etaj), cu luminări albe, de nuntă, în mâini. Păreau vestale. Le-am mulțumit călduros, dar una dintre ele mi-a spus: „Trebuia să ne apărăm cărțile. Oricine putea profita de întuneric”. A doua zi au făcut inventarul și au constatat că nu lipsea nicio carte. Cicatricea a fost un succes. Și astăzi se mai scrie despre ea… Volumul de versuri intitulat Purtătorul de cuvânt, a apărut pe vremea când eram… purtător de cuvânt și e compus din două cicluri (volume), care împreună cu Cuvântul cuvânt formează Trilogia cuvântului. Volumul de Sonete conține sonete „italiene”, este frumos ilustrat și a luat un premiu „de frumusețe” la Salonul de Carte de la Vaslui. În fine, Memoria fulgerului aduna toată proza scurtă pe care o scrisesem până atunci, parțial publicată în reviste. După debut, după 1989, lucrurile au intrat în normal, se putea publica mult mai ușor. Era o frenezie. Toată lumea citea cărți, ziare. Era o foame de lectură de parcă veneam după o „revoluție culturală”. Multe din cărți erau scrise, unele precum Gambit sau Cuvântul cuvânt intraseră în planurile editurilor, dar ieșeau din plan din, repet, „lipsă de hârtie”. Apropo de foamea de carte. Ieșisem dimineața în oraș și am văzut coadă la cea mai importantă librărie din oraș, unde era librăreasă Doamna Zamfiroiu. Eram obișnuit cu cozile de tristă amintire, cozile la alimente și așa că am întrebat pe ultimul din rând: „Ce se dă?” Domnul s-a uitat atent la mine, a văzut că pot fi un posibil cititor avizat și mi-a spus în șoaptă: „A apărut cartea Penultima partidă de zaruri a unuia, Lucian Strochi. Doamna mi-a telefonat și mi-a spus că e o carte mare.” M-am uitat cu atenție la domnul respectiv, să văd dacă nu glumește, nu, nu părea să mă cunoască, l-am mai întrebat câte ceva despre carte și despre autor, mi-a dat ceva informații, mi-a spus chiar că Lucian Strochi trăiește la Piatra-Neamț. N-am spus nimic, am stat cuminte la rând, când am ajuns în față i-am cerut doamnei Zamfiroiu (mama editorului și scriitorului, librarului Viorel Nicolau) zece exemplare. N-am apucat să termin și domnul din fața mea s-a adresat doamnei Zamfiroiu (eu nu meritam decât disprețul lui): „Doamnă, nu îi dați atâtea, că face bișniță!” Și s-a uitat fioros la mine. I-am explicat că eu sunt Lucian Strochi, autorul acelei cărți și aveam nevoie de mai multe exemplare pentru a le dărui prietenilor mei. S-a înfuriat și mai mult: „A, v-ați bătut joc de mine, punându-mă să vă povestesc despre Dumneavoastră!” „Nu, nici vorbă! Dar nu știam dacă Dumneavoastră nu vă bateți joc de mine. Dar acum sunt convins că nu mă știați!” Până la urmă ne-am împăcat, i-am dat și un autograf și doamna Zamfiroiu mi-a vândut zece cărți, dar cu condiția de a-i da autografe pe alte zece exemplare. Avea și ea obligațiile ei!