C.I.U: Ai avut, în tot acest timp, un om care a fost lângă tine cu gândul și cu fapta literară? Mă refer, desigur, la un critic, un scriitor consacrat sau orice altă persoană puternică, demnă de a fi model?

L.S: Nu. Dar am avut fericirea de a cunoaște foarte mulți scriitori, plasticieni, muzicieni, actori, regizori, dar și țărani sau muncitori. De la toți am învățat câte ceva. Am memorie bună și nu mă jenez să „preiau” o lecție bună. Nu vreau să dau nume, scriitorii i-am pomenit, dintre pictori aș aminti de Sabin Bălașa, Ion Sălișteanu, Liviu Suhar, Iulia Hălăucescu, Eugen Crăciun, Roger Dole, Jaroslav Uhel, Ștefan Prukner- Bartușek, Ilie Boca, Dan Hatmanu, Ion Moraru, Vasile Dohotaru, Victor Cobzac… Amintesc doar de cei mai în vârstă, unii trecuți în lumea umbrelor, sau din alte țări… L-am cunoscut pe Iosif Conta, pe Ion Voicu, peste o sută de mari actori români, foarte mulți regizori de teatru și film. De la toți înveți câte ceva important pentru tine.

C.I.U: Cum și când s-a produs venirea ta în orașul Piatra Neamț? Prin ce școli ai lucrat, ce prieteni ți-ai făcut? De ce – la un moment dat – ai părăsit învățământul?

L.S: Am venit la Piatra-Neamț din două motive: soția mea, Dana-Anca, fusese deja repartizată la Piatra-Neamț, eram proaspăt căsătoriți și ideea că am fi fost la sute de kilometri unul de celălalt nu ne surâdea deloc. Așa că am lăsat Iașul, Clujul, Galațiul pentru Piatra-Neamț, mai exact pentru comuna Tazlău, o comună fabuloasă care avea de toate, inclusiv un umor formidabil; al doilea motiv era faptul că Piatra-Neamț e un oraș de munte. Iar eu iubesc muntele, m-am născut între munți și nu cred că aș fi putut trăi la câmpie…

C.I..U: Înțeleg că ai avut funcții importante în cultura nemțeană….Care dintre ele ți-a plăcut și pe care ai dorit-o cel mai mult?

L.S: Funcțiile importante de care vorbești au venit după 1989 și nu au fost chiar atât de importante: am fost Purtător de cuvânt la Prefectura Neamț, la Consiliul Județean Neamț, la Primăria municipiului Piatra-Neamț. Am fost șef al Secției de Educație și Îndrumare Estetică la Biblioteca Județeană Neamț, Director la Casa Prieteniei Neamț-Champagne-Ardenne (Casa Franței), Directorul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Neamț, Director artistic la Teatrul Tineretului… Pentru majoritatea dintre ele am dat concurs, dar în unele cazuri am concurat de unul singur, ceilalți concurenți retrăgându-se.

C.I.U: În anul 1996, ai devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în anul 2000 și membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Cum s-a întâmplat? Nu erau, din câte îmi amintesc, atâtea opreliști, atâtea comisii și comițiuni ca în zilele noastre… .

L.S: Imediat după 1989, nu era mare lucru să devii membru al unei Uniuni de Creație. Se făcea un portofoliu, un dosar, aveai nevoie de recomandări, trebuia să ai cărți și cronici. Le aveam pe toate, dar nu mi-am mai dorit să devin membru al Uniunii Scriitorilor sub conducerea unui scriitor mult inferior valoric precedentului Președinte, scriitorul Dumitru Radu Popescu. Puteam să devin membru încă din 1992, dar am devenit membru abia în 1996, când Președinte al Uniunii Scriitorilor a ajuns Laurențiu Ulici. Aveam dosarul depus, dar, repet, nu mă interesa prea tare „intrarea”. Într-o zi am primit felicitări de la mai multă lume. Apărusem pe o listă cu noii membri ai Uniunii Scriitorilor, listă publicată în România literară. Devenisem membru al Filialei Iași… Cu UAP-ul a fost ceva mai amuzant. Mi-am făcut dosarul, am pus toate piesele cerute (inclusiv cronici în limbi străine) și am fost ales stagiar în 2000 și definitiv în 2003. Fără să cunosc vreun membru al comisiei. Singurul merit al meu a fost că am respectat cerințele, mai ales povestea cu cronicile în limbi străine. Mai sunt Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România din 2019, după ce aflasem că eram demult în Enciclopedia Ziariștilor și practicasem ziaristica timp de peste 50 de ani și al Asociației internaționale a Criticilor Literari cu sediul la Roma.