JURAMANTUL LUI HOMER (22)

C.I.U: La întâlnirile noastre literare, îmi place să te ascult dintr-un colț oarecare al sălii, pentru că astfel îmi induci o pace a sufletului cum rar găsesc, vocea ta, cu tonalitate permanent egală (eu am răbufniri, care nu-mi plac), odihnitoare mă poartă prin ani și ani de poezie, de literatură adevărată, dar, în același timp, îmi aduce idei din scrisul tău și astfel toată gălăgia sau tensiunea din jur dispar…Ai avut întotdeauna dicția din prezent și coerența argumentării? Sau totul se bazează pe o documentație permanentă și profundă? Nu ești, sunt sigur, unul dintre aceia care vin în fața ascultătorului cu improvizații și nici nu cred că-ți plac indivizii cu asemenea apucături.

L.S: Nu! Până în clasa a XI-a eram poreclit Mutul. Nu vorbeam, iar atunci când eram obligat să vorbesc, la ore, scos la tablă, roșeam și îmi priveam vârfurile pantofilor. Nu înțelegeam de ce trebuie să-i spun unui profesor ceea ce el știa mai bine decât mine. Adică, după ce a predat „cartoful”, profesorul să te întrebe ce e cartoful, cum arată cartoful. Am fost scos odată la tablă, alături de trei colegi foarte buni și puși să „povestim” o lecție. Colegii meu au prezentat toată lecția, iar când profesoara m-a întrebat dacă am ceva de adăugat, am ridicat din umeri. Colegii mei spuseseră totul, nemailăsându-mi nimic. Apoi au venit întrebările din recapitulare, la care am răspuns perfect. Am primit 4 pentru lecția curentă și 10 pentru recapitulare. Adică 7. Asta m-a înfuriat. M-am jurat să privesc de atunci încolo omul drept în ochi și să-i vorbesc. Și asta o fac de mai bine de 50 de ani. Vorbesc ușor, dar sunt atent la public. Știu că nu trebuie să-l obosești cu tot soiul de amănunte, cu povești despre tine, ci să îl faci să vadă textul sau tabloul. Trebuie să te adaptezi grupului-țintă. Nu îmi premeditez niciodată discursul, nu mi-l pregătesc, sunt spontan, nu citesc texte, încerc să conving, invitând ascultătorul să mergem pe aceeași alee. Evident, în unele situații trebuie să mă și documentez, mai ales când e vorba de un scriitor sau pictor necunoscut. Ori de câte ori am avut însă în cap un text pregătit, am ratat intervenția sau am renunțat rapid la schemă. Până la urmă e vorba și de o experiență de decenii. Emoțiile mele sunt latente, întârziate, de pildă nu pot să mă bucur de festinul de după manifestare.

C.I.U: Intr-o Artă poetică de prin anul 1994 (din volumul „Cuvântul cuvânt”) scriai că îți tatuezi poemele pe piele… Într-adevăr, cred că tu ai poemele și toate celelalte opere încrustate în tine, în mintea care-ți clocotește de idei, de versuri și de romane..Menirea ta este scrisul și iar scrisul. Ai crezut și crezi în această menire? De când?

L.S: La început am crezut că scrisul e ceva simplu, natural, cum ar fi respirația. Ideea de responsabilitate s-a ivit mai târziu, pe la 21 de ani, când am conștientizat că scrisul meu poate tulbura, poate genera emoții, gânduri, atitudini. Apoi, când unii mi-au spus că o parte a scrisului meu le-a influențat viața, am fost cu adevărat tulburat. Într-adevăr, scriitorul e un Demiurg, un Dumnezeu. Atâta doar că Dumnezeu e Creator tot timpul, iar un scriitor doar în momentul în care scrie. Am avut câteva întâmplări extraordinare, cu cititorii mei. Poate le voi povesti odată.