C.I.U: Referindu-mă la minusurile literaturii noastre, dar și ale celei străine, mi-am amintit o întâmplare: un tânăr absolvent de liceu este condamnat fără vreo vină și dus în pușcărie. Fiind cel mai tânăr, este bătut, i se ia mâncarea, hainele, este „fetița” unor criminali. Plictisindu-se de obiceiurile lor, șeful camerei întreabă dacă știe cineva o poveste. În tăcerea amenințătoare, cel tânăr începe să povestească acțiunile din „Răscoala”, „Ion”, „Enigma Otiliei” etc. Amesteca acțiunile, adăuga personaje, improviza…Își recapătă astfel toate drepturile, devine răsfățatul celulei. Reușise, prin poveste, să capteze atenția unor inculți, unor nemernici…Nu ți se pare că din literatura noastră, dar și a altora, tocmai POVESTEA lipsește?

L.S: Povestea, narațiunea e veche de când lumea. Aș spunea că omul e om din momentul în care a descoperit povestea. Povestea ne-a salvat de multe ori. Să amintim de 1001 de nopți, de Decameronul, de Pentameronul, de Heptameronul, de epopei, de mituri, de basme. Fără momentele subiectului, fără instanțele narative e greu de imaginat literatura. A existat un moment literar, la un moment dat, Noul Roman Francez, care a încercat să evite narațiunea, să o suspende, să o înlocuiască cu descrierea. A fost un eșec ilustru. Nu, nu cred că povestea lipsește literaturii noastre, ci o încredere prea mare în stilul frumos, calofil. Rebreanu e un „bolovănos”, dar e un mare scriitor. Voiculescu sau Eliade sunt excelenți povestitori. Și mai e ceva: poezia epică este cea mai mnemotehnică, nu spun cea mai valoroasă. Pildele, parabolele, fabulele, basmele ne fascinează în continuare. Copilul are un respect religios pentru povestire. Ia încearcă să schimbi firul narativ al unui basm! Te va contrazice violent: „Nu e așa!” El știe basmul, dar vrea permanent o confirmare…

C.I.U: Ai scris trei volume de versuri închinate copiilor (între 2010 și 2011) și intitulate atât de frumos: „Alfabetul animalelor (primul, al doilea și al treilea alfabet)”. Bănuiesc că acest alfabet nu este pentru orice copil, ci pentru unii mai speciali, mari iubitori ai naturii și ai animalelor din jurul nostru…. Cine te-a îndemnat, cine te-a provocat la un asemenea experiment?

L.S: Ei, mă provoci! Toți copiii sunt speciali, toți iubesc natura, toți iubesc animalele… Ei nu se sperie de un urs sau de un tigru. Îl iau în brațe. Se joacă cu pisicile, cu câinii… Nu am văzut niciun copil care să fie indiferent la animale… În legătură cu Alfabetul animalelor. Este, desigur, un fals alfabet. Dar clasifică altfel animalele, mai democratic, după litere. După cum ai observat, în volumele mele vei găsi, pe picior de egalitate, atât balena, cât și fluturele, omul și năpârca, delfinul și păunul, nu e vorba de vertebrate sau nevertebrate. Am încercat să spun despre fiecare animal o poveste, parțial știută, dar și cu elemente de noutate pentru copiii „de toate vârstele”. Am fost curios să văd reacția copiilor. A fost superbă. Au învățat poezii pe de rost, și-au intrat în rol, au fost zebre, pisici, păsări. M-am trezit chiar cu o dramatizare la o clasă a IV-a, dramatizare făcută de copii. Adulții au fost și ei încântați. Unul singur, un preot, mi-a „reproșat” amuzat: „Am doi copii. Nu mă lasă să plec la slujbă, se prind de pulpana hainei și îmi cer să le „povestesc” o poezie”. La rândul meu, m-am jucat și eu inventând dialoguri, situații, micro fabule, dar și animale noi, precum Ărarul, Xilipa sau Yrusta (la unele litere ca Ă,X,Y, regnul animal era mai sărac). La un moment dat, excelentul pictor George Romilă, ilustratorul celor trei volume, m-a întrebat: „Și eu cum ilustrez animalele inventate?” „Inventează și tu” – i-am răspuns și el așa a și făcut. După ce am scris primul alfabet, mi s-a părut nedrept ca în Arca Alfabetului să fie atât de puține animale și am scris un al doilea Alfabet, ceva mai încifrat, adresat copiilor ceva mai mari și apoi al treilea, cel mai dificil. De fapt, ideea mi-a venit de la o carte din copilărie, superbă ca realizare și concepție. Era un alfabet care pleca de la concret, de exemplu o alună, pentru a ajunge, prin trei metamorfoze, din ce în ce mai stilizate, la litera „a”. Cornul devenea „c”, dogarul „d”, șarpele „ș”. Din păcate nu l-am mai văzut în librării…