C.I.U: În cartea sa „Ieșirea din cuvânt”, Constantin Tomșa afirmă că, în calitate de critic de artă, tu aduci „argumentații teoretice” și că, adesea, „expoziția pusă în discuție pare a fi doar un pretext pentru etalarea cunoștințelor de specialitate …”. Îmi amintesc și eu că întotdeauna faci legături cu alți pictori ai țării, ai lumii, aduci argumente pro și contra, practic (în unele cazuri), frumusețea nu este numai a expoziției, ci, mai ales, a expunerii tale asupra subiectului. Câtă fantezie, câtă muncă și câte cunoștințe de specialitate sunt necesare pentru a reuși astfel de spectacole de erudiție?

L.S: O cultură se formează în timp. În mii de ore de studiu, de vizite în muzeele lumii, de vernisaje, de participare la taberele de creație, la simpozioane, conferințe etc. Dacă arde o casă, e trist. Dacă arde o bibliotecă, e catastrofal. Eu plec întotdeauna de la tablou. Apoi am în vedere întreaga expoziție, artistul în sincronia și diacronia lui, integrat într-un curent, școală, generație. Comparațiile sunt inerente. Cel mai greu e să nu te repeți. Atunci când prezinți pentru treizecea oară un artist, ce poți spune inedit despre el? Și totuși se poate, oricât de eleat ar fi artistul, oricât de obsedat de formulele sale de succes ar fi. Desigur, publicul vine la o „personală” pentru artistul de pe afiș, dar vine și pentru critic. E un exercițiu de admirație. Dar cel mai emoționant e când ți se spune că, atunci când o expoziție e prezentată la televizor, o familie întreagă e gata să-și oprească orice alte activități casnice, domestice și să-ți urmărească discursul, să urmărească tablourile prezentate, filmate. O vreme eram exasperat de oamenii care, crezând că îți face plăcere, te anunță că te-au „văzut la televizor”. Din acel moment devii penibil: dacă nu ai nicio reacție, poți fi taxat drept încrezut, infatuat, „uite, nu-l mai interesează asta”; dacă pui întrebări: Unde? Când? Cu cine?, e la fel de rău… Așa că acum spun: „Va fi ceva interesant și săptămâna viitoare. Așa că toată lumea pleacă mulțumită”. De multe ori am fost felicitat în august pentru un vernisaj din februarie. Dar ce să te faci cu „reluările”?

C.I.U: Maugham afirma că „oamenii vă cer o critică, dar ei nu așteaptă decât complimente”. Nu cred că toți vor doar laude, dar nici numai săgeți otrăvite de la început până la sfârșit. Ca să nu mai vorbim de „gaștele și gâștele” din acest domeniu și de condiționarea criticii de anumite avantaje. …O critică de întâmpinare, a la Perpessicius, nu este posibilă? Mai ales când este vorba despre debutanți….

 L.S: De obicei facem critică de întâmpinare. Eu procedez cam așa: vorbesc în general pozitiv despre artist, pentru că, dincolo de talent, de muncă, oricine simte că are nevoie și de o recunoaștere, de o apreciere a activității sale. Dacă am ceva observații negative, i le fac artistului în particular, înainte de vernisaj. Uneori, un tablou sau altul, care spărgea unitatea unei expoziții, a fost înlocuit cu altul și totul a fost perfect după aceea. Dialogul e obligatoriu între artiști.