JURAMANTUL LUI HOMER (37)
C.I.U: În critica literară sau în istoria literară sunt folosite multe metode de a analiza o poezie….Cea mai interesantă mi se pare afirmația lui G. Călinescu: „Orice metodă este bună, cu condiția să nu ucidă simțul pentru poezie, pentru literatură. Prea multă metodologie ucide…” Altcineva, profesorul Parfene de la Iași, spunea că a analiza o poezie e același lucru cu a introduce un om viu într-un sicriu. Tu ce crezi?
L.S: Orice poezie este inanalizabilă, este inefabilă, un curcubeu de sensuri, emoții, simboluri. Călinescu spunea bine că nu știm ce este poezia, ci doar cum este ea. Analizând o poezie, faci anatomie, examinezi un cadavru. Un organism viu presupune în primul rând fiziologie. Poți studia sistemul nervos sau cel circulator la un cadavru? Poezia nu înseamnă gramatică, rețete prestabilite, folosirea unor figuri de stil de succes. În același timp fiecare interpretare diferită a unei poezii îi sporește valoarea. Orice metodă e valabilă și discutabilă în același timp. A analiza statistic cuvintele din opera poetică a lui Eminescu e o întreprindere ce trebuie văzută ca un punct de plecare, nu de sosire.
C.I.U: Literatura română și romanul autoreflexiv sau metaromanul… Cât de profund s-au implicat ai noștri în acest curent? Avem și exemple?
L.S: Metaromanul este un roman despre roman, romanul unui roman. O scriere pendulând între jurnalul de creație și creația propriu-zisă. Primul metaroman îl întâlnim în Biblie. Dumnezeu își face lumea și tot el o comentează. Și a văzut că era bine. A. Gide scria metaromane; Bălăiță, Cărtărescu la noi. Este o adiere, nu un curent. Cred că orice prozator, atunci când trece la eul auctorial se poate refugia în metaroman. Dar cred că nu trebuie să îi dăm o prea mare importanță. Orice constrângere, orice modă, orice model limitează.
C.I.U: Modern, modernism, comparatism în opera ta?
L.S: Orice operă se vrea modernă, măcar ca intenție. Numai că, încercând să fii prea modern, riști să devii în scurt timp vetust, fixat într-un insectar istoric al problemei. Desigur, atât în opera mea, cât și în opera oricărui scriitor, vei găsi ecouri din alți scriitori, din alte literaturi. Cred că modernă trebuie să fie viziunea, nu forma. Forma este, repet, extrem de perisabilă. Un Homer, un Shakespeare sunt mai moderni decât avangardiștii. Nu mai putem scrie precum Balzac, Dostoievski sau Rebreanu, Călinescu. Dar o literatură realistă poate coexista cu literatura onirică, fantastică… Eu cred că adjectivările, etichetele, clasificările, aprecierile sunt încercările disperate ale criticii de a fixa pentru o clipă creația, pentru a o putea descrie, înțelege. Creația rămâne suverană, imperială, suportă orice clasificări, categorii. Un Eminescu poate fi clasic, romantic, impresionist, expresionist, oniric, realist, hiperrealist, fantastic. În același timp.
C.I.U: Românii au mari complexe în ceea ce privește propria cultură: complexul „culturii mici”, al „retardării”, al „inferiorității”. Parcă o facem special pentru a atinge pragul tembelizării, comparativ cu alte popoare… Remediul?
L.S: De ce „românii”? Poate unii români. Nu suntem o cultură minoră, majoră, mică sau mare. Suntem o cultură și atât. Am avut două momente, perioada marilor clasici și perioada interbelică, atunci când ne puteam compara cu orice mare literatură a lumii.