C.I.U: Lucrând multă vreme în învățământ, ai putea să dai un verdict despre unii dintre profesorii tăi, de genul „acela a fost bun”, „acela a fost rău”… Ce rol poate avea un om, mai ales un profesor, în trasarea viitorului unui copil?

L.S: Un profesor este un părinte, un preot, un medic, un educator, un model. Autoritatea lui este de necontestat. Profesorii mei au fost profesori buni, au educat o generație formidabilă, a celor născuți în jurul anului 1950, o generație cu foarte puține rebuturi. Un profesor slab te poate marca pe viață. Nu știu fizică atât cât aș vrea, pentru că am avut profesori slabi la acest obiect. Acolo unde am avut profesori buni, sunt performant în respectivele discipline. Am avut și șansă. Am învățat la o școală în centru, Școala generală nr. 1 din Petroșani și mulți din profesorii de generală erau și profesori de liceu sau chiar de facultate, de universitate. Aș spune că un profesor bun este egal cu un părinte bun.

C.I.U: Ai debutat în volum pe la 35 de ani…Nu a fost cam târziu?

L.S: Nu. Dacă aș fi debutat mult mai devreme, să zicem pe la 20 de ani, poate că aș fi regretat acum acest lucru. Dar trebuie spus că la 24 de ani aveam gata patru cărți: un volum de versuri, un roman care se numea „EX”, un volum de povestiri (care a fost editat sub numele de „Penultima partidă de zaruri” în 1985, și încă un roman intitulat curios „Roșie cenușa ochiului cărunt”. „Ex” era un roman care semăna într-un fel cu romanul „F” al lui Dumitru Radu Popescu, dar și cu „Șotronul” lui Julio Cortasar, era un roman care avea mai multe incipituri și mai multe finaluri și care se putea citi pornind de la orice pagină. Ultimul roman era un roman despre mineri și Sorin Mărculescu, după ce l-a citit și i-a făcut referatul a afirmat la un moment dat că seamăn cu… Agârbiceanu. Eram tânăr, am luat asta ca pe o insultă și am plecat cam mohorât. Sorin Mărculescu a văzut asta, m-a oprit și am avut o discuție îndelungată. Mi-a spus că îmi înțelege dezamăgirea, dar că referatul meu era mult mai bun decât cel al volumelor de debut al unor mari scriitori. Romanele acelea n-au mai apărut, dar pentru că erau unele pagini bine realizate, le-am preluat, cu destule modificări e drept, în unele din povestirile din „Penultima partidă de zaruri” sau din „Memoria fulgerului”. Volumul de versuri a devenit ulterior, cu multe modificări, „Cuvântul cuvânt”.

C.I.U: „Verba volant, scripta manent”, afirma latinul. Se mai spune că orice cuvânt scris are în el ceva Sacerdotal. Ce condiții ar trebui îndeplinite ca acest cuvânt să fie, într-adevăr, plin de sfințenie, de logică, de sensuri?

L.S: În primul rând să înțelegem câteva lucruri. Dacă scrii, trebuie să fii conștient că un cuvânt scris nu poate fi șters, că el ia locul altor cuvinte care ar fi putut fi acolo (cuvântul spus este refuzul altei rostiri – cum spuneam undeva). Trebuie să înțelegi faptul că un cuvânt se sapă în marmură, că este definitiv, ca cel de pe piatra unui mormânt. Să nu uităm că cuvântul e viu, că poate fi ucis ușor, dar că poate fi „tare ca oțelul”. Apoi trebuie știut că poezia nu se scrie cu cuvinte, ci cu sintagme. Chiar negre, cuvintele luminează, au aureola lor, se desfac în curcubeie, în evantaie, generează sensuri noi. Și să nu uităm că „La început a fost cuvântul”. Cuvântul este umbra oricărui lucru, îl însoțește fidel, nu-l trădează niciodată. Este o minune a lumii. Și sunt mândru că sunt om, doar pentru că am primit în dar divin Cuvântul.